Când uzi copacul vieții cu iubire... el înflorește miraculos și creativ și îi oferă omului fericire pentru scurta lui trăiere; enigmatice fructe cu panaceu activ! Iubirea activă e panaceul vieții de vrei o viață sănătoasă să trăiești!... învață arta iubirii active din zorii dimineții, iubirea activă e apa vie care te face să-nflorești! Chiar și când ajungi la senectute, iubirea activă e miraculosul panaceu ce nu te lasă fără de virtute... ba dimpotrivă te menține tânăr ca un zeu! Udați mereu copacul vieții cu iubire! Veți fi și sănătoși și proactivi... Și veți uita că este rău în lume și orbire... iubirea activă ne face zeii, nemuritori și creativi! Autor:Vasile Anton Ieșeanu

Redacția LucVal&ken, împreună cu Revista Luceafărul din vale, mulțumește tutror colaboratorilor pentru efortul făcut privind dezvoltarea proiectului nostru. Susținut cu bunăvoință și perseverență a reușit să împlinească un an. Vă mulțumim pentru susținere! Vă mulțumim pentru înțelegere! Vă mulțumim pentru efortul financiar! Vă mulțumim pentru încurajări și încredere! Vă cerem iertare pentru tot ceea ce nu a fost perfect! Am depus eforturi susținute, atât fizice cât și financiare, pentru editarea și tipărirea celor 12 numere apărute în decursul acestui an, însă, nimic nu a părut să fie greu deoarece am lucrat cu mulă dragoste, pasiune și cu dorința de a nu vă dejamăgi. VĂ DORIM, ÎNTREGULUI GRUP DE COAUTORI AI ACESTUI PROIECT, MULTĂ SĂNĂTATE, FERICIRE, BUCURII ȘI INSPIRAȚIE, ALATURI DE CEI DRAGI SUFLETELOR DVS. PRINTRE CARE ÎNDRAZNIM SĂ CREDEM CĂ NE REGĂSIM ȘI NOI. Cu multă dragoste, respect, admirație și prețuire vă aștepăm să ne fiți alături și în anul 2019. Fondator și Director de proiect, Kessy Ellys Nycollas

Isaiah Berlin nu neagă determinismul, „fie el cauzal sau teleologic”, numai că „argumentele în favoarea lui sunt neconcludente”. Și asta pentru că există o incompatibilitate între determinism și responsabilitate. Determinismul exclude responsabilitatea umană. „Dacă tezele determinismului sunt adevărate, spune Berlin, noțiunile de merit și vină, în înțelesul lor obișnuit, nu ar avea aplicabilitate.” Numai că lumea această nu a fost creată absolut deterministă cum își închipuie unii filosofi contemporani, nici absolut relativistă cum au crezut alții. e o lume determinist-relativistă care în viziunea mea funcționează programat la marginea haosului. Nu doresc să discut consecințele morale ale unei lumi deterministe. Ele sunt amplu analizate de Isaiah Berlin în cartea sa Cinci eseuri despre libertate și alte scrieri. Încerc să aflu cum e posibil ca omul să aibă libertate într-o lume determinist-relativistă. Este evident că în dictaturile deterministe de tip fascist sau comunist, noțiunile de merit și vină sunt false. Valorile umane sunt răsturnate - stăpânii devin slugi și slugile stăpâni. Exact ca în Povestea lui Harap –Alb, unde genialul epileptic Creangă a avut o străfulgerare atât de vizionară, pe care nimeni în acele vremuri nu a conștientizat-o decât un alt genial epileptic, Dostoievski – „lumea asta e pe dos , toate merg cu capu-n jos; puțini suie, mulți coboară, Unul macină la moară. Ș-apoi acel Unul are în mână și pâinea, și cuțitul și taie de unde vré și cât îi place, te uiți la el și n-ai ce-i face.”(Ion Creangă- Povestea lui Harap- Alb). Povestea lui Harap-Alb pare a fi profetizat povestea tragică a românilor sub dictatura comunistă. Chiar astfel s-au petrecut lucrurile. A discuta despre libertate într-o societatea absolut deterministă e un nonsens. Chestiunea libertății rămâne de discutat în democrație. Idealul de libertate depinde de puterea maximă care îi este acordată individului, de clasa politică, pentru a se realiza social. În societatea democratică libertatea, similară autonomiei individuale, depinde de inteligența și capacitatea fiecărui individ de a accede la valorile culturale. O minte cultivată, adecvată nivelului standardului cultural, în speță european - cunoașterea unei limbi străine, în special engleza, cunoașterea tehnologiei virtuale, pregătirea profesională la nivel facultate, permis de conducere, motivație, putere de muncă și un țel bine definit în viață care îi conferă sens vieții sale, e net superioară unei minți ignorante. O minte adecvată standardului european e o minte mai liberă decât o minte ignorantă, prin posibilitățile și opțiunile de alegere. Societatea modernă cere oameni din ce în ce mai inteligenți, mai bine pregătiții și mai operativi în domeniile hi-tech-ului. În această ordine de idei exprimată de mine, Sfântul Ambrozie a sugerat, în viziunea lui Epictet și Kant că „un înțelept, chiar sclav, este liber - de unde rezultă că, rege fiind, un prost rămâne sclav.” Prin urmare, cei sortiți să rămână în cercul vicios al lui Sisif - eterne slugi, sunt ignoranții care disprețuiesc învățătura, care devin proletari și își vând forța pentru munca cea mai prost plătită, plebea cu nivelul cel mai scăzut de inteligență, ușor de păcălit și lesne manipulat de politicieni veroși. Învățătura a fost încă de la începutul istoriei umane și va rămâne baza libertății umane.(fragment din eseul LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX ) Vasile Anton Ieșeanu, 24 decembrie 2015, Iași

De curând am citit unul din cele mai fascinante romane al scriitorului ieșean, Emilian Marcu , anume TĂRÂMUL INOCENȚILOR. Unde se află acel tărâm? E un mister. Nu e nicidecum vorba despre un trib sălbatic. E cu totul altceva și aici este marele mister pe care îl țese Emilian Marcu în acest roman. Dar pentru a ajunge să înțelegem TĂRÂMUL INOCENȚILOR , trebuie mai întâi să citim unul dintre cele mai bune romane, în opinia mea, scrise după 1989, anume TOBELE MUTE. „Nimeni din lumea cealaltă, după cum avea să afle mai târziu: că vine din lumea cealaltă, nu se arată și nu se lasă văzut până acum aici.” Personajul principal, Sașa Ilici, singurul bărbat peste o turmă de femei văduve de război, pleacă în urmărirea câinelui care luase urma unui urs în pădurea siberiană. Urmărindu-l cade într-o prăpastie și ajunge pe un alt tărâm pe care l-a numit TĂRÂMUL INOCENȚILOR. Unde se află acel tărâm al inocenților? Ei , aici este marele mister , pe care Emilian Marcu îl dezvăluie în roman. ( Un mic omagiu pentru un scriitor mare de ziua lui Emilian Marcu) LA MULȚI ANI MAESTRE! Vasile Anton Ieșeanu, 28 septembrie 2017, Iași

Ziarul Sebeșanul este cel mai obiectiv ziar online al orasului. 24 din 24 informatia corecta este citita de majoritatea locuitorilor Municipiului Sebes.

DIALOG CU SUFLETUL TĂU 1. Te așteptam și ai simțit Că sufletul te cheamă! Nici nu știai dacă exist Și te-încerca o teamă! În suflet îți plângeam de mult Mă auzeai, știu bine! Dar nu credeai că într-o zi În braţe te voi ține! 2. Nimic nu se întâmplă, la-ntâmplare Totul se-ntâmplă la momentul potrivit Când drumul, timpului îi dă -întâlnire Iar gândurile într-un loc (comun) s-au întâlnit! Trupul și sufletele noastre și-au dat mâna În gânduri, fără a ne avertiza M-am îmbrăcat şi am ieșit pe ușă... Habar n-aveam ce va urma! În grabă am luat cu mine Un dar ce-l pregătise - m pentru tine! (mai de mult) Să nu mă-ntrebi ce am gândit, Iți pot răspunde eu, acum, NIMIC! (Nu am realizat că ceasul întâlnirii a sosit!) 3. Mă tulbură această întâmplare Mintea își pune încă multe întrebări: Această întâlnire pare - întâmplătoare? NU! Este răspuns la gânduri şi visări! 4. Nu am venit să-mi spui că sunt frumoasă (deși ai spus-o și îți mulţumesc) Mi-au spus-o și alţii, înaintea ta Dar pentru mine faptele vorbesc. De vorbe (e plin podul) și-ar durea... Nu mă-ntreba nici ce-mi doresc Cu siguranță că voi ezita Sau poate, asta ar face să te amăgesc Și nu știu, sincer, de te-ar încânta! 5. N-ai comandat un ceai, ci o cafea Și am schimbat în grabă o vorbă, două (iscusiți) Tu m-ai sorbit din ochi și mi-ai şoptit: Mi-ești tare dragă! Vrei să fiim iubiți? Privindu-te atentă am tăcut! Am amânat răspunsul pentru o altă întâlnire... Voi aștepta cuminte semnul de la tine Deși sunt conştientă ca timpul e trecut!... 6. Mi-ai recitat din cartea cu suspine Poeme scrise pentru altcineva, cândva! Le-ai scris atunci când nu-ți era prea bine Iar sufletu-ți dorea ceva!... 7. Te-am strâns la pieptul meu, pe negândite La pieptul tău m-am cuibărit, pentru o clipă... Tu mi-ai răspuns la îmbrățișare, cu un dor fierbinte! Nu știu de te-ai gândit că totul este-n pripă S-au întâlnirea te-a lăsat fără cuvinte!.. Un trubadur rebel a început să cânte Strigând că aer nu mai are Fiindcă-l prinsese -m între trupurile noaste Când sufletele, euforic, dansau goale! 8. Aș fi avut să-ți spun atât de multe Chiar dacă, în viața ta, lei fii mai auzit! Am preferat să sorb un ceai de fructe Și să îți mulţumesc că ai venit! 9. Tu m-ai privit încă o dată, lung Și ce doream să spun, părea că ai ghicit! Din suflet străbătea un țipăt sufocat, prelung... Parcă vroiai întreaga lume, acum, să știe Că în sfârşit... Ai întâlnit Sufletu- acela pe care toată viața l-ai iubit! Fără să știi daca există cu adevărat, pe acest pămînt S-au doar imaginația -ți bolnavă la ,,clădit’’ 10. Eu m-am scuzat și - am vrut să pleca în grabă Tu cu un gest, plecarea mi-ai oprit! Luându - mă în brațe, strângându-mă la piept, Apropiindu-te de mine mi-ai șoptit: - Mă bucur așa mult de aceste câteva minute Și de această zi în care mi le-ai dăruit Să ştii că ai sorbit un ceai de fructe, Pe care, eu l-am îndulcit Cu prea prinosul de iubire ce îl port În sufletul ce te-a dorit! Apoi în grabă, pe neaşteptate, Pe buze, mi-ai lăsat sărutul tău, Focul din suflet, ce părea, de-o vreme, stins Acuma arde! Dar îți declar: nu-mi pare rău! Iar martor, îmi e Bunul Dumnezeu! 11. În ochii tăi citesc o bucurie! O ştiu doar eu și nimeni alta nu o înțelege. Chiar dacă-n toamna vieții tâmpla-i brumărie, Iubirea n-are vârstă și nici lege! În ochii tăi văd cerul plin de nori Pe pleoape stropii brumei a căzut Privindu-te atentă -mi dai fiori Și-ți simt iubirea cum nu aș fi vrut! Credeam că toamna vieții mi-a răpit, O dat’ cu anii tineri, frumusețea! Că pașii grei mă poartă către asfinţit Și că-am rămas doar cu tristeţea! Că nimeni nu își mai dorește, Azi ochii triști să îmi revadă. În urmă oarecine nu îmi mai privește ... așteaptă doar cortina -ncet să cadă! Dar iată că sfârșitul n-a sosit, Tu ai venit să-mi spui că se mai poate! Să reaprinzi iar foc din jar mocnit, În sufletul ce te iubește peste poate... Aș vrea să-mi fii la infinit Și împreună să plecăm la stele Să fim povestea ce, încă, nu s-a povestit Scrisă în catastif, cu vorbe, grele!’’ Îmi ești, îți sunt și ne e bine, De parcă suntem singuri pe pământ! Când mă trezesc și sunt cu tine, Mă simt legată fără legământ... 12. Sunt vinovată fiindcă te iubesc? Cum sincer nu credeam că se mai poate! Iar visu -acesta aș vrea să îl trăiesc Fără regrete, pân la moarte. Să te ascund în zilele ce vin Unde nici moartea să nu știe Să uiți durere și suspin Să-mi fii doar muză-n poezie! 13. Te cuibăresc în patul meu de stele Venitai când spuneam că nu mai am nimic Te simt icoana sfântă a vieții mele Eternitatea toată la picioare-ți pun... și simt că ai mai merita, în plus, încă un pic!... Ești fiecare vers de poezie Căci fără tine, cartea asta nu ar fi Cu litere de aur scrisă, să se știe Că tu ești soarele din fiecare zi! 14. Ești norul desenat pe-o coala de hârtie Din care plouă peste mine sentimente Ce face sufletul să-mi cănte o simfonie Să uit de căutări și de regrete... Ești noaptea care-mi naște visul În care suntem împreună Ești ziua care –mi scrie versul Iubirii acesteia din urmă! Ești lună, soare, noapte și lumină Ești cea dintâi iubire dar și cea din urmă Ce mă călăuzește fără vină Pe drumul greu al vieții, albit de brumă! 15. Iubitul meu! Suflet divin! La tine vin să mă închin Din ochii ruginii ,de toamnă Îmi pică o lacrimă sub geană! Născutai dintr-un val de mare Iubirea care azi mă doare Căci nesfârșitul dintre noi Ne lasă pustiiți și goi... Ofranda vie, al tău trup Mi-a fost pe frunzele de nuc În nopti târzii sub clar de lună Cand te-am iubit ca o nebună... Si tu la fel m-ai răsplătit Iar sufletul mi-ai pustiit Plecând cu dragostea și dorul Luându-mi liniștea și somnul... 08092018 / Petroșani ( textul face parte din noul volum: Dialog cu sufletul tau)

POEȚII ȘI FILOSOFII SUNT CHEMAȚI SĂ LUPTE PENTRU TREZIREA DIN ADÂNCURILE ADORMITE GENIUL ROMÂNESC CREATIV . A LUPTA PENTRU ACEST IDEAL ÎNSEAMNĂ A TRĂI ȘI A DA SENS VIEȚII. A ABANDONA LUPTA, A NU ÎNCERCA MAREA CU DEGETUL, A NE VĂICĂRI, A RĂMÂNE ÎN STARE LATENTĂ, ÎN ÎNTRISTARE NEPUTINCIOASĂ , PASIVĂ ȘI STERILĂ ÎNSEAMNĂ MOARTE. POEȚII ȘI FILOSOFII TREBUIE SĂ SE ÎNALȚE DEASUPRA BÂLCIULUI DEȘERTĂCIUNILOR, ÎN LUMEA ÎNALTĂ A IDEILOR ȘI SĂ MIȘTE CU TOATĂ ENERGIA LOR CREATIVĂ SUFLETELE CELOR CE NU MAI CRED ÎN RENAȘTEREA GENIULUI ROMÂNESC. POEȚII ȘI FILOSOFII SĂ NU UITE NICIODATĂ : BUCURIA DE A TRĂI ÎNSEAMNĂ VOINȚA DE A LUPTA. Vasile Anton Ieșeanu, 25 mai 2016, Iași

„Destinul, comportamentul uman, evenimentele istorice se înscriu într-o schemă probabilistă predeterminată.” Laplace „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, că sunt, a celor ce nu sunt , că nu sunt. ” Protagoras Cine are dreptate? Matematicianul sau Sofistul? Autonomia existenţei pare să ne conducă la teza existenţialistă a unui Univers al hazardului. ,,Totul începe prin contingenţă.’’ spune Roquentin în Greaţa lui Jean Paul Sartre. Din această contingență rezultă că existenţa pură nu se justifică prin nimic altceva decât prin ea însăşi. ,,Esenţialul este contingenţa. Vreau să spun că, prin definiţie, existenţa nu e necesitate. A exista, înseamnă pur şi simplu a fi acolo; existenţii apar, se lasă întâlniţi, dar nu pot fi niciodată deduşi. Cred că sunt oameni care au înţeles asta. Numai că au încercat să treacă peste această contingenţă inventând o fiinţă necesară, care-şi este propria cauză. Or, nici o fiinţă necesară nu poate explica existenţa; contingenţa nu e o închipuire, o aparenţă care poate fi risipită; e absolutul…’’ (Jean Paul Sartre – Greaţa, Ed. Minerva, Bucureşti,1981). Eu afirm, din contra, că totul este în anumite proporții necesitate și contingență, pentru că totul este programat la marginea haosului. Nu știm care din acțiunile umane sunt determinate și care sunt opțiuni liber alese; determinismul ereditar e dominant în raport cu factorii de mediu. Acest lucru e dovedit științific de cercetările efectuate pe gemenii uniovulari. Această programare nu exclude contingenţa, însă contingenţa nu este fundamentală; ea este mai degrabă secundară. Dar, dacă o anume predestinare socială este programată în cazul gemenilor uniovulari, ea nu mai este valabilă la frații normali, și cu atât mai puțin la nivelul societății. Chiar și-n cazul gemenilor uniovulari există mici diferențe determinate de gena dominată – a tatălui sau a mamei. Fiecare om este o individualitate, chiar și-n cazul gemenilor uniovulari. Prin urmare, determinismul social, ca și postularea unui principiu fundamental universal de tip hegelian, nu este valabil la nivelul unei comunități, a unei societăți sau a lumii în general. Parafrazându-l pe Sartre, aș spune, la rândul meu, că totul începe prin programarea informaţională a existenţei. Întâmplarea are un rol secundar pentru simplul fapt că speciile sunt generate de codul genetic care este compus dintr-un program informaţional fix (invariant) şi o informaţie variabilă care are rolul secundar de adaptare la mediu. Aşadar, orice existenţă este rezultatul în primul rând a unei programări informaţionale şi nu a unei întâmplări. Întâmplarea este o necesitate ascunsă; ea determină ca un subsistem să se adapteze factorilor regulatori ai sistemului, iar sistemul, factorilor regulatori ai suprasistemului. Dacă identificăm individul cu subsistemul, comunitatea cu sistemul și regimul politic cu suprasistemul, vom observa că regimurile dictatoriale, îndeosebi acelea impuse de ideologii, se manifestă pentru subsisteme într-o manieră dominant deterministă, în raport cu relativismul regimurile democratice. Argumentele lui Kant, anume că unde nu este libertate nu este nici obligație, că unde nu este independență de cauze , nu este nici responsabilitate și deci nici merit și, în consecință, nici ocazie pentru laudă sau reproș, rămân etern valabile. (fragment din eseul LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX ) Vasile Anton Ieșeanu, 23 decembrie 2015, Iași

Pe vremea când eram tânăr și nemuritor nu mă gândeam să scriu, când am început să îmbătrânesc și să mor în fiecare zi, m-am gândit să scriu, să rămân nemuritor. Ce să scriu la o vârstă așa de înaintată? Să scriu poezie nu se cădea. Deși cei mai mulți au debutat cu poezie lumea ar fi zis despre mine că m-am scrântit la bătrânețe. Așa că, am considerat că cel mai potrivit pentru vârsta mea era eseul filosofic și am debutat cu cartea Cum să scriu un eseu… Femeile, mai cu seamă, debutează cu poezie. Firi romantice, tânjind după iubire, ele vor să rămână mereu adolescentine. Hegel spune că filosofia este ultima treaptă a spiritului. El se referea la rațiunea pură al lui Kant. Eseul e prima treaptă a ultimei trepte a spiritului, adică e clasa întâi a filosofiei. Cei mai mulți cititori ai mei au fost medici. Când mergeam la medic îi dădeam o carte. Era o mică păcăleală, ca să evit să-i dau bani. Cum, odată cu îmbătrânirea, am mers din ce în ce mai des la medici, cu ei mi-am lărgit numărul de cititori. Unul dintre ei a spus despre cartea mea că este interesantă; în mentalul medicului poate fi un caz interesant de boală. Un chirurg mi-a zis că e o carte practică. Nu am înțeles dacă e malpraxis sau benepraxis. Criticul cel mai vizionar al cărții mele este o necititoare. Nepoțica mea, Ligia, pe când era în clasa a doua a mers la librărie, împreună cu colegele ei, să cumpere cărți. Colegele ei au cumpărat cărți pentru copii; ea a cumpărat cartea lui Noica - Despre lăutărism. Intrigată, vânzătoarea i-a spus: „e o carte de filozofie. Citești tu așa ceva?” „Am cumpărat-o pentru bunicul meu. El e filosoful familiei…” Vasile Anton Ieșeanu, 6 august 2015, Iași

Suntem un popor blestemat... Să fim conduși de cei fără de lege… Toți politicienii au sânge de hoț spurcat Spâni deghizați în Harapi Albi, poporul mereu alege! Cărturari de vază pisează fariseic, Lingușitoare vorbe, laude din gură; Ridică-n slăvi pe hoți în stilul lor homeric, Duplicitari în toate, și-n dragoste și-n ură. Mișei fără pereche, aleșii mint și ne sfidează; Imnuri, iubirii de țară, ipocrit închină… La televiziuni în beții de cuvinte perorează, Cu-n ochi la cash caval și celălalt la slănină. Privești la ei și nu-ți vine să crezi! Că ai ales să te conducă niște porci, Cu fălci îngroșate și grohăituri în soli diezi Te-nvață, române, slugarnic să te porți. Slugarnic față de ei și față de hoțul cel străin, Capul plecat române! C-o mână , la alegeri, ești mângâiat, Cu cealaltă fură, cu sufletul lor hain, Ce-a mai rămas din țară de furat! Aleșii ne vând până și graiul și identitatea; Nu mai suntem români ci slugi europene! Limba barbarizată de englezisme e… superioritatea, Cântăm voioși engleza, româna o vorbim alene. Vor vinde chiar și țara, ne-or vinde și pe noi, Cum a vândut-o, în patruzeci ,Consiliul de coroană; Se vor împăuna la generații care vin, eroi; Urmașii noștri vor cere de la străini pomană. Blajini și pașnici, mult prea răbdători, Ne iau de proști, ne cred cu mintea-nceată; Noi îi iertăm prea credincioși și iubitori, Pentru ei nu valorăm nici cât o ceapă degerată… Eu știu că hoții stau la închisoare!… La noi, însă, hoți-s sunt toți… sus la putere! Mărire ție Doamne cântă preoții-n altare, Făcându-i sfinți pe hoți, se-nchină lacomi la a lor avere. Române! Oare nu-ți ajunge? Să fii mereu, sărac, prost și umil!... Fii bărbat măcar odată, nu mai plânge! Ca o muiere înfricoșată sau un biet copil… Deșteaptă-te române, nu te lăsa manipulat! Și învrăjbit, tu frate contra frate! Ei râd de noi, că-n viclene vorbe iar ne-au îmbătat… Și-și freacă mulțumiți mâinile la spate. Suntem un popor blestemat Să fim conduși de cei fără de lege Toți politicienii au sânge de hoț spurcat Spâni deghizați în Harapi Albi, poporul mereu alege! Vasile Anton Ieșeanu, 9 septembrie 2015, Iași

ÎN POFIDA NUMEROASELOR STUDII ȘTIINȚIFICE ȘI A TEORIILOR EVOLUȚIONISTE ORIGINEA OMULUI RĂMÂNE CEA MAI MARE ȘI MAI MISTERIOASĂ ENIGMĂ A EXISTENȚEI UMANE. Vasile Anton Ieșeanu, 5 aprilie 2016, Iași

Ieri am fost la plajă, în pădurea Bucium, în apropiere de #motelul Bucium și am prins o ciocănitoare... în aparatul de fotografiat. Ciocănitoarea prinsă mi-a amintit de celebrele filme de desene animate Ciocănitoarea Woody și de dușmanii ei Buzz Buzzard, Wally Walrus, Miss Meany, Gabby Gator și Dapper Denver Dooley , filme la care am râs copios. Englezii au umor, dar nici românii nu se lasă mai prejos. Când pronunți cuvântul ciocănitoare, românii rânjesc cu subânțeles. Imediat imaginarul îi duce la imaginea unei fete sau femei darnice, față de care aroganți și ipocriți își arată disprețul, dar cu care toți ar vrea să se joace... Și dacă fata - ciocănitoare îi respinge pe unii apoi ei sunt și mai porniți s-o batjocorească s-o desființeze ca ființă umană. Ca și cum ei ar fi sfinți..., deasupra oricăror slăbiciuni umane. Deh! Vulpea când nu ajunge la struguri, zice că sunt acri. Vasile Anton Ieșeanu, 6 iunie 2017, Iași

Șampania are un impact cultural semnificativ și este asociată cu luxul și celebrarea. Este considerată una dintre cele mai elegante băuturi și este adesea asociată cu ocazii speciale sau evenimente festive. A fost prezentă în artă, literatură, film și muzică, devenind un simbol al bucuriei și al reușitei. Degustarea acestei băuturi alcoolice poate fi realizată în mod corect, atunci când este respectat un anumit protocol: Ce este șampania: scurtă prezentare a istoriei sale Șampania este un tip de vin spumant produs în regiunea Champagne din Franța, conform unor metode specifice și reglementări stricte. Acest vin este recunoscut pentru textura sa unică și gustul rafinat. Originea șampaniei poate fi atribuită descoperirii accidentale a acestei băuturi în secolul al XVII-lea. În acea perioadă, vinurile din Champagne erau de obicei vinuri albe, producția acestora fiind determinată de condițiile climatice relativ aspre, specifice acelei regiuni În momentul în care vinul era îmbuteliat și fermentația secundară continua, presiunea crescută din interiorul sticlei provoca o creștere automată a nivelului de efervescență. Dom Perignon este un producător de șampanie cu rol crucial în obținerea și rafinarea acestui vin spumant. Dom Perignon a îmbunătățit procesul de producție prin introducerea de noi tehnici, precum utilizarea dopurilor de plută și a sticlelor cu o grosime mult mai mare, special concepute pentru a rezista presiunii. În timp, metoda de producție a Șampaniei a devenit tot mai sofisticată, cu o atenție deosebită acordată asamblării și maturării vinurilor. Comandă sampanie Dom Perignon Rose, 0.75L. Cum să alegi șampania pentru o degustare corectă Cunoașterea regiunii și a producătorilor de șampanie este esențială. Fiecare regiune din Champagne, Franța, are caracteristici specifice care influențează calitatea și gustul șampaniei. De exemplu, regiunea Côte des Blancs este cunoscută pentru strugurii Chardonnay sau pentru șampaniile cu note florale și fine, în timp ce regiunea Montagne de Reims se remarcă prin strugurii Pinot Noir și prin șampaniile mult mai corpolente. Este important să te informezi în privința reputației producătorilor, deoarece aceasta poate oferi indicii despre calitatea și consistența produselor. În al doilea rând, evaluarea etichetei este un pas crucial în selectarea șampaniei. Eticheta poate furniza informații despre regiunea de producție, varietatea de struguri utilizată, nivelul de dulceață și anul recoltei. De exemplu, termenii "brut" și "extra brut" indică un nivel mai scăzut de dulceață, în timp ce "demisec" indică un nivel mai ridicat de dulceață. De asemenea, anul recoltei poate influența gustul și complexitatea șampaniei. Prin evaluarea etichetei, poți obține informații utile care te pot ajuta să faci o alegere înțeleaptă. Descoperă caracteristicile sortimentului de sampanie Moet & Chandon Rose Imperial, 0.75L, pentru a realiza o alegere bazată o informare corectă. În al treilea rând, este important să găsești un echilibru între preț și calitate. Șampania poate fi uneori costisitoare, dar există opțiuni pentru toate bugetele. Nu trebuie să presupui că prețul reflectă întotdeauna calitatea. Există multe șampanii foarte bune la prețuri accesibile, astfel că este recomandat să explorezi gama de opțiuni, dar și să consulți recenzii sau evaluări de încredere. În final, atunci când nu ești sigur, poți solicita sfaturi de la experți în degustarea vinurilor spumante. Aceștia au cunoștințele necesare pentru a-ți ghida alegerea în funcție de gustul tău și de buget. Experții pot oferi recomandări personalizate și pot fi o sursă valoroasă de informații despre producători și regiuni. Degustarea șampaniei: temperatura și paharele potrivite Pentru a savura în mod optim aromele delicate ale șampaniei, este esențial să ții mai întâi cont de temperatura corectă de servire. De obicei, temperatura recomandată pentru servirea șampaniei este între 7 și 9 grade Celsius. Dacă este prea caldă, șampania își poate pierde din prospețime și gustul său poate fi afectat negativ. Pe de altă parte, dacă șampania este prea rece, aromele sale subtile pot fi neutralizate sub acțiune termică. Un alt aspect important în servirea șampaniei este alegerea potrivită a paharului. Paharele flute sau tulip sunt cele mai potrivite opțiuni, deoarece acestea permit bulelor de aer să se ridice lent spre suprafață, menținând astfel efervescența și prospețimea băuturii. Aceste pahare au forme alungite și subțiri, care ajută la concentrarea aromei și la menținerea bulelor. În plus, paharele cu tulpină lungă sunt preferate pentru a evita încălzirea șampaniei cu mâna în timpul degustării. Deschiderea sticlei de șampanie poate fi un moment deosebit, dar trebuie abordat cu atenție pentru a evita risipa și accidentele neplăcute. Pentru a deschide corect sticla de șampanie, trebuie să ții sticla într-un unghi de 45 de grade, cu partea de sus îndreptată departe de alte persoane. Ține ferm dopul și rotește sticla, până când acesta se deschide cu un zgomot ușor. Pentru a servi șampania într-un mod adecvat, trebuie să o torni încet în pahar, astfel încât să eviți spumarea excesivă și pierderea bulelor. Este recomandat să începi prin a turna o cantitate mică în pahar, apoi să aștepți ca spuma să se așeze. După aceea, poți continua turnarea până când paharul este umplut pe jumătate. Acest mod de servire permite bulelor să se dezvolte și să se mențină în pahar, oferindu-ne o experiență gustativă mai plăcută. Pentru că acum știi care sunt cele mai importante aspecte de care să ții cont, privind alegerea unei șampanii bune și degustarea sa, intră pe nitelashop.ro și începe o nouă sesiune de cumpărături. Ai parte de oferte atractive foarte bune la întreaga listă de sortimente, astfel că, indiferent de bugetul tău, poți găsi sampanie la pret bun pe care să o comanzi online!

Am o stare de grea melancolie…, Durerea mă sfâșie cu gheare-adânci în piept Tânjesc! Dorul mă împinge la beție, Beau, să uit de toate, ca un bătrân inept… Demonii cei răi pe suflet mi s-au pus; Mă chinuiesc ca pe Isus Dumnezeu… Cu mâna îi alung; niciunul nu-i supus, Ca eriniile pe-Oreste, mă bântuie mereu. Disperat , caut în cămară drogul cel divin, Unde-i balsamul pentru durerea mea?! Sticla de whisky, de țuică sau de vin, Melancolia e boala cea mai grea! Tânjesc, dar după ce?..., nu știu! Simt demonii prezenți, acum mă strâng de gât, Inima mă doare, în suflet e pustiu… Pahar după pahar golesc, să-mi treacă de urât… Înc-un pahar și viața o văd din nou în roz… Pe demonii cei răi cu vin i-am amețit; Râd și plâng ca un bătrân matroz În cârciuma din port, unde-a iubit. Ah, iubito, de ce m-ai părăsit? Fără tine viața mea este chin, M-apasă timpul până la infinit Beție de-amar și de venin… Sunt aici, chiar lângă tine sunt! Niciodată nu te-am părăsit… Atunci, de ce sună gol sufletu-mi în cânt… Și inima-i pustie și gându-i otrăvit ?! Ești aici?! Dar ce departe ai plecat! De ce te-ai depărtat când lângă mine ești? Universul, dintre noi, ce mult s-a dilatat! Iubirea-i amintire din povești… Mâna o întind iar după pahar... Himerele mă bântuie, ochii îmi sunt goi, Cu demonii mă lupt, dar în zadar... Melancolia e singurătatea-n doi?!... Vasile Anton Ieșeanu, 27 decembrie 2015, Iași

„CULTURA ESTE, PRIN ESENȚA EI, REACȚIONARĂ, ÎN SENSUL EMINESCIAN AL CUVÂNTULUI. DACĂ NU AR FI, EA DEVINE LA FEL DE CORUPTĂ PRECUM CORUPȚII ECONOMICI ȘI POLITICI ” Theodor Codreanu Vasile Anton Ieșeanu ,24 iunie 2017,Iași

„LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX este o carte mai tare și mai profundă decât cartea lui Mugur Ciuvică - ZECE ANI RĂI” profesor Pascal Petru Vasile Anton Ieșeanu,8 ianuarie 2017, Iași

Când Traian Băsescu declară emfatic că este artizanul justiției românești trebuie să înțelegem că el este artizanul corupției din România. Și după ce declară râde sardonic. Și noi râdem ca proștii. Stupid people! Niciun regim politic democratic nu a fost mai corupt ca cel al lui Traian Băsescu. Poate cel al lui Carol al II-lea și al metresei saleElena Lupescu. Cu siguranță Traian Băsescu și Elena Udrea i-au depășit pe înaintașii lor. Cum se vede epigonii politici - mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, se dovedesc mai josnici , mai perfizi și mai lacomi decât înaintașii de aceeași - „Noi în noi, n-avem nimica, totu-i, calp, totu-i străin!” Să fie Traian Băsescu și Elena Udrea, încarnările lui Carol al II lea și a Elenei Lupescu?!... Să fie oare metempsihoza o doctrină reală? Reîncarnarea, pentru cine nu știe, înseamnă reapariția periodică a unui suflet într-o succesiune de trupuri. Este o doctrină ce se află în centrul multor religii ale lumii, începând de la Vedanta indiană, religia faraonilor, orfismul grecesc, până la influențarea iudaismului , creștinismului și islamismului. Cu osebire mistica orientală vorbește despre reîncarnare și mecanismul karmei, fiind un concept fundamental al budismului. Să fi reușit Pitagora și Empedocle în meditațiile lor să pătrundă în a cincea dimensiune și să vadă ce noi n-am văzut?! Lumea românească nu crede în migrația sufletelor. Dovada - romanul lui Liviu Rebreanu - Adam și Eva, despre reîncarnare, a fost un mare eșec. Și Eminescu a utilizat metempsihoza în nuvela - Avatarii faraonului Tla . Și totuși dacă reîncarnarea se petrece?!... Sau poate istoria se repetă? Sau sufletele se încarnează! Prea se brodesc lucrurile ca să nu te pună pe gânduri! Prea se aseamănă politica lui Traian Băsescu cu cea alui Carol al II lea. Prea se aseamănă metresa lui Traian Băsescu cu metresa lui Carol al II lea. În asta constă oare fatalitatea istoriei?! Dar de ce mi-a fost dat mie și celor care ca mine dorim în viață lupta dreaptă, nu minciuna, nu nedreptatea, nu josnicia, nu mizeriamorală să trăim sub asemenea otrepe? Cum ce-am păcătuit Doamne, ca, după ce am scăpat de undictator, să avem parte de un asemenea conducător? Am crezut că Traian Băsescu, după ce a fratele său a fost arestat pentru trafic de influență, își va trage un glonte în cap. M-am convins însă că e atât de nesimțit și de laș încât seface hârtie igienică cu care se șterg mai marii UE la fund. Mi se face greață și îmi vine să vomit pe democrația dâmbovițeană. De ce? Oare în mine s-a încarnat vreunul din doctrinarii legionari? Vasile Anton Ieșeanu, 28 iunie 2014, Iași

Azi se împlinesc 165 de ani de la nașterea lui Duiliu Zamfirescu, scriitor, membru titular și vicepreședinte al Academiei Române. A moştenit firea înclinată spre artă a mamei, Sultana Mincu (sora arhitectului Ion Mincu), iubitoare de muzică şi literatură. În copilărie l-au impresionat peisajul şi oamenii de la ţară, cunoscuţi pe pământurile arendate de către…

În cazul comunismului, odată cu epuizarea idealurilor, s-a practicat cu asiduitate momirea psihosociologică prin iluzionarea cu speranța unui viitor luminos ce nu avea să mai vină vreodată. Mai periculoase decât iluziile ideologice sunt iluziile mistice propagate de hristoșii unor secte care au dus la sinucideri colective. Fenomenul iluzionării provoacă orbirea; e similar îndrăgostitului narcisist care nu mai vede femeile reale din lumea înconjurătoare ci doar femeia virtuală din sine sau, în cazul iubirii adictive, bărbatul nu mai vede în femeia iubită, respectiv femeia nu mai vede în bărbatul iubit, o ființă umană asemenea sieși, ci o zeitate cu puteri absolute asupra sa. (fragment din eseul LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX ) VASILE ANTON IEȘEANU, 16 DECEMBRIE 2015, IAȘI

M-am născut într-o lună cu tine, MAESTRE! 15.01.1850- 15.06.1889 Cu o zi mai devreme, cu mulţi ani mai târziu... Nu pretind că pot scrie versuri maestre Dar mă simt de parcă-ţi sunt fica prin ceea ce scriu! Din acelaşi pământ, plămădiţi peste vremi... În acelaşi pământ ne întoarcem tăcuţi! Tu iubit pentru cheia ce-nsemni Noi! (fiecare cum poate) de lume ştiuţi! Data nasterii: 14.01.1955 Valoarea n-o primim de la contemporani De parcă nu ar fi loc destul pe aici...! ... poate cândva ,o dată, peste ani Cineva ne va pune alături de tine, Biete steluţe mai mici! Suntem ca şi nişte( bieţi) stropi în, Oceanele Lumii"! Priviţi de mulţime ca nişte nebuni... Care stau şi contemplă tăcuţi sub razele lunii ... şi trecem prin viaţă ca nişte meschini! Slăvita să-ţi fie slovă, MAESTRE! Slăvit să îţi fie numele -n veci Sunt mândră ca-n venele noastre Ne-ai pus un strop din iubirea cu care te-ntreci! I.D.SICORE-Data nasteri: 16.01.1932 Vouă! Celor ce v-aţi născut în luna aceasta Şi care-mpreuna cu noi, CAPRICORNII, VĂ NUMIŢI... Vă doresc o viaţă frumoasă Şi să scrieţi neîncetat... cât încă puteţi...! MARIA TOMITA CORINI- Data nasterii:15.01.1960 La multi ani si multa sanatate, CAPRICORNILOR ! Odihna vesnică marelui nostru poet, MIHAI EMINESCU .

RESPECT ȘI IUBIRE (Jurnalul unui suflet ciudat) De când de tine am aflat Eu te-am iubit și respectat Tu mi-ai fost patimă și vers și muză În astă lume rea, confuză... ............................ Mă sorbi din priviri și îmi vorbești cu atâta patos despre sentimentele tale fată de mine! Te privesc și mi se tulbură mintea, neînțelegându-te! Te întreb: - -Poți să detaliezi? Aș avea să înțeleg cum mă iubești? Ce sentimente ai tu față de mine și de unde crezi tu că vin toate aceste trăiri? - -Ah! Te iubesc din adâncul sufletului meu cu o desăvârșire inexplicabilă dar și cu o patimă nebună. Îmi doresc să fii fericită. - Ok! Dar tu știi că eu iubesc prin fantezia care mi-o transmit gândurile și pun totul în vers. Pentru mine iubirea este cel mai sublim sentiment. A iubi înseamnă a uita de tine și de dorințele tale mai vechi, de a fi acolo, atunci când omul iubit are cea mai mare nevoie de prezența ta. - Eu iubesc, iubirea pe care tu mi-o oferi. Iubesc nopțile și visele care ne aduc împreună. Iubesc felul tău de a fi. Am dorit atât de mult să știu cine ești cu adevărat, cum arăți în realitate. Am dorit să te pot atinge, să te pot strânge la piept și să îți mulțumesc pentru faptul că exiști. - Îți mulțumesc iubire! În brațele tale sunt cu totul altcineva! Sunt o altă femeie, mai puternică, mai încrezătoare. Tu m-ai ajutat să fac o descoperire nouă. Să descopăr părțile mele ascunse despre care, mărturisesc sincer că, nici eu nu le știam. La pieptul tău mă simt cum niciodată nu m-am simțit. Eliberată de dureri, de gânduri și cu un suflet spălat de reproșuri și dezamăgiri. Mă simt exact așa cum trebuie să se simtă o femeie iubită și care, la rândul ei, iubește, o femeie care dorește să nu mai cunoască nimic din tot bagajul cunoscutului. Abia acum, alături de tine, datorită dorinței tale de a mă cunoaște, pot să spun că am descoperit ceea ce înseamnă ,,EU’’, ce înseamnă ,,TU’’, ce înseamnă ,,NOI’’! Aș vrea să cred că nu va trece nici măcar o zi, din viața ta, în care să uiți aceste cuvinte. Ador această iubire! Este cu totul altfel decât ceea ce știam eu până acum. Am descoperit de fapt ca iubirea înseamnă respect și că respectul înseamnă iubire. Viața joacă dur! Sunt conștientă că vor veni zile în care voi uita să îți mai spun toate acestea sau poate, nu voi mai ști cum să ți le spun, poate că vom fi departe unul de altul, poate că temerile vor pune stăpânire pe sufletele noastre, ne vor bloca cuvinte nerostite pe buzele arse de dorințe și neîmpliniri, dar tu să nu uiți niciodată declarațiile noastre care vor reprezenta de-a pururea adevărul a ceea ce am simțit unul pentru celălalt și că apreciez iubirea și respectul dăruit, necondiționat, în momentele dificile ale vieții, momente în care nu mai simțeam că trăiesc, ci doar existam. Tu și puterea iubirii tale mă ajutați să am curajul ca în scrierile mele, să descriu ce este viața trăită în iubire și respect. Sunt conștientă că am avut zile în care gândurile de tot felul, probleme de viață, mi-au umbrit ființa și mi-au făcut sufletul să plângă iar tu m-ai perceput schimbată și distantă. Da! Recunosc că au fost și momente în care te-am supărat dar te rog să nu uiți niciodată că te iubesc într-un mod în care nu am mai iubit pe nimeni altcineva, niciodată! Vreau să reții că te iubesc enorm, te admir, te respect, te prețuiesc ca pe nimeni altcineva. Mai vreau să știi că dacă Bunul Dumnezeu te-a ales să fii stăpân al sufletului meu, demonstrează că ești o ființă specială, ești aparent om pentru că mai mult nu se poate observa privindu-te. (Noi toți suntem mult mai mult decât ceea ce ne este îngăduit să arătăm.) Suntem aparent, oameni cu bune și rele, cu tristeți și bucurii, cu zâmbete și lacrimi, cu zbucium și singurătate, cu neajunsuri și nemulțumiri, dar, indiferent de cât de deprimante sunt unele zile, iubirea rămâne în suflet și ne încălzeşte precum un soare. - Aș dori să poți să simți toată iubirea și prețuirea mea. Aș dori să te știu fericită. Aș vrea să îți pot sta alături și să pot să îți sărut chipul zi de zi, oră de oră și aș dori ca niciodată să nu te supăr cu nimic dar nu se poate, ştii bine asta iar ca drept recompensă, voi veni, îți voi fi alături în vis. Sufletele noastre se întâlnesc în spațiu. Acolo nimeni, dar nimeni în afară de Dumnezeu nu ne poate descoperi. Ne vom întâlni în visul următor. Până atunci să nu ai teamă de nimeni și de nimic. Eu îți voi fi alături mereu. Te iubesc și te respect! Kessy Ellys Nycollas 12042013 / Ischia

A spune că nu există libertate ar însemna să spunem că ne rotim în cerc, că nu evoluăm, că generaţiile rămân la fel și numai decorul se schimbă. Cunoașterea este singura cale de evadare a omului din Destinul Manifest, din cercul vicios al familiei şi poate astfel, să treacă dincolo stânca lui Sisif. Altfel, generațiile sunt „pedepsite de zei” la fel ca Sisif, să împingă un bolovan până-n vârful unui munte doar cu mâinile și picioarele. Când ajungea aproape de vârf Sisif scăpa bolovanul și o lua de la început. Mitul denunță succesiunea generațiilor ca o rotație în cerc. Totuși omul și în speță omul modern, ca urmare a progresului social, are șansa de a ieși din cercul vicios al familiei și de a se afirma în alte planuri, cercul transformându-se în spirală, generând astfel posibilități multiple de afirmare și ascensiune socială. Chiar dacă invariantul ereditar ne jalonează în mare parte viaţa, el fiind programul informational fundamentul care generează arhitectura de ansamblu a creierului, variabila genetică ne dă posibilitatea să evadăm din ereditate, din acel cerc de familie, ne oferă multiple opţiuni, întrucât cea mai mare parte a reţelelor neuronale, aproape 70% din capacitatea craniană se datorează informaţiei dobândite, deci voinţei de cunoaştere și liberei noastre alegeri a sensului vieții. Evadarea din cercul de familie poate avea un sens bun, ceea ce va duce la mişcarea în arc de spirală ascendent sau poate fi în sens negativ, ceea ce va fi un arc de spirală în sens descendent. Dacă există un determinism cauzal, acest determinism, cum afirmă filosoful francez Alain, e apa în care înoată omul; individul uman are această mare libertate de a înota împotriva curentului sau a se lăsa dus de curent. Evadarea în sens ascendent social se face cu efort, cu încordarea voinţei. Pentru a evada din cercul de familie, progenitura are nevoie de un ţel, de un scop pe care și-l propune. Scopul se realizează prin voinţă de cunoaştere şi o adâncă înţelegere a lumii în care viețuiește: momentul conjunctural favorabil poate veni în întâmpinarea dorinţei noastre. În ce constă libertatea în această auto-constrângere? În viziunea lui Alain libertatea constă în a ști să reziști momelii, intereselor, constrângerilor și tentațiilor. Unii filozofi vorbesc despre așa numita loterie genetică; cine câștigă la loteria genetică ia totul! Asta dă prioritate informației ereditare. Chiar și-n cazul fraților e valabilă loteria genetică. În unele cazuri este posibil câștigul unei singure progenituri la loteria genetică, fiind mai înzestrat genetic decât frații lui. Faptul e greu de explicat de vreme ce informația provine din spermatozoidul și ovulul acelorași genitori. La asta contribuie o serie de alți factori dependenți de informația dobândită de noul lot de spermatozoizi și de noul ovul. Gemenii univitelini confirmă un anume determinism; aceștia au o ereditate aproape identică și un destin asemănător. Asta nu înseamnă că ambii frați sunt determinați în mod absolut în libertatea de a opta sau de a alege. Între toate viețuitoarele, omul dispune de un liber arbitru aproape nemărginit; cunoașterea îi conferă această nelimitată libertate. Numai cel care deţine suficientă informaţie și experiență poate lua hotărâri înţelepte. Un om înţelept este un om informat și experimentat.( fragment din cartea LIVERATE ÎN IADUL DE LUX) Vasile Anton Ieșeanu, 11 ianuarie 2016, Iași

VASILE ANTON IEȘEANU, 14 IUNIE 2016, IAȘI

Azi, 28 SEPTEMBRIE, prietenul meu, poetul și romancierul EMILIAN MARCU sărbătorește ziua de naștere. Emilian Marcu împlinește azi 66 ani de viață pământeană. Emilian Marcu este unul din cei mai prolifici poeți și scriitori ieșeni.Numeroasele cărți de poezie și romanele sale IADUL DE LUX, SUBURBII MUNICIPALE, TOBELE MUTE, stau mărturie a unui creator de spirit, talentat și autentic. LA MULȚI ANI PRIETENE!

Moto: ,,Celălalt nu trebuie să fie!’’ Alain Finkielkraut Avertisment! Cei care au drept alibi de beton, adevărul unic şi credinţa într-o înţelegere mai profundă a realităţii noastre politice, îi rog să nu citească acest text! În România nu poţi să critici puterea, fără ca politrucii de profesie să nu te creadă angajat în cealaltă tabără; nu poţi să ai o opinie contrară (valabilă în orice democraţie reală), fără să creadă că urmăreşti un scop; nu pot admite că nu eşti de partea cuiva, că nu urmăreşti ceva, că nu ai un scop, iar dacă le spui că, pur şi simplu, aperi un ideal moral, te cred fie nebun de legat, fi angajat mascat. Dogmatici până la absurd ei nu cred decât în adevărul unic – acela emanat de putere. Obtuzi şi aroganţi politrucii de profesie interpretează textul fără a-l citi cu atenţie , la fel cum ascultă adevărul unic emanat de putere, fără a-l interpreta. Ei nu judecă lumea prin prisma raţiunii şi a discernământului moral, ci doar prin starea afectivă – simpatie sau aversiune, iubire sau ură. Exemplul cel mai sugestiv în acest sens e Rareș Bogdan de la Realitatea TV. (Acest politruc îi acuză pe români că au avut neobrăzarea să voteze penali. „ Penali” cu dosare fabricate de DNA. ) Or, în relaţia cu lumea omul trebuie se judece cu mintea, adică cu raţiunea care conferă un anume grad de încredere, nu de credinţă. Cu omul rațional te poți lesne înțelege, cu dogmaticul e imposibil. Numai în relaţia cu Dumnezeu omul poate relaţiona cu inima şi îşi poate manifesta credinţa. În relaţia cu omul puterii, individul trebuie să-şi folosească judecata nu sentimentul. Cine judecă lumea cu inima lesne devine un dogmatic fanatic. Celălalt nu trebuie să existe, trebuie desființat. Pe această judecată şi-a fundamentat zoon politikon ( animalul politic - cum bine i-a spus Aristotel că om nu-i poți spune) – pilonii dictaturii. Vasile Anton Ieșeanu,12 august 2016, Iași

Scriu filosofiei şi literatură (eseuri, povestiri, nuvele, poezie, haiku şi haibun)

Cartea mea ..., Cum să scriu un eseu..., doar cu 15 lei o poți avea. Comandă acum! Comandă cinci exemplare pentru doar 50 lei. Trimite comanda pe email:[email protected] Moto: ,,Dacă moartea e sfârşitul neechivoc şi definitiv al existenţei, se pune întrebarea dacă e un lucru rău să mori’’? Thomas Negel Din povestirile Mariei: ,,Cred că aveam vreo şapte ani, eram, dacă îmi aduc bine aminte, în clasa întâi când am conştientizat moartea. Nu mai ştiu de unde îmi venise ideea asta. Poate am văzut vreo înmormântare, poate am discutat cu vreo colegă căreia îi murise mama…, poate am visat, poate am avut un coşmar… . Nu-mi amintesc cu precizie. Ce îmi amintesc este faptul că m-a obsedat o săptămână de zile. Îmi ziceam: dacă tot murim ce rost mai are să trăim? Cu trecerea timpului am uitat treptat de această obsesie a morţii’’. La o vârstă un pic mai mare, la zece ani, filosoful spaniol Fernando Savater, la fel ca Maria, în una din angoasele copilăriei, conştientizează şi el moartea ,, şi eu o să mor’’. Dacă Maria a conştientizat-o, la doar şapte ani, e încă o dovadă că fetele se maturizează, cu cel puţin trei ani, înaintea băieţilor. Conştientizarea propriei morţi, spune filosoful spaniol, ,,a fost momentul în care, în sfârşit, am început să gândesc’’. Certitudinea personală a morţii, afirmă în continuare Fernando Savater ,,ne umanizează, ne transformă în oameni adevăraţi, în muritori’’ (Fernando Savater - Întrebările vieţii, Ed. Arc, Bucureşti, 2000, p.27). Plotin a realizat această conştientizare, la vârsta de opt ani, când mergea la dascălul lui de gramatică: ,,se ducea la doica lui şi îi dezvelea sânii, dând să sugă;dar spunându-i-se într-o zi că este un copil rău,i s-a făcut ruşine şi a renunţat’’(Pierre Hadot - Plotin sau simplitatea privirii, p. 142). De aici rezultă două concluzii: prima - momentul conştientizării morţii coincide cu ieşirea copilului din starea edenică, când copilul mănâncă din pomul interzis (a se vedea că acest moment nu are nicio conotaţie sexuală cum ne-a făcut să credem Sf. Augustin şi după el, toţi teologii; sau poate are, numai ideea în care acest moment coincide cu pubertatea); a doua - începerea formării raţiunii şi a discernământului moral. Formarea raţiunii înseamnă cunoaşterea şi decelarea binelui şi răului. A doua concluzie este că, la fete, momentul acesta este trăit înaintea băieţilor, cu unu până la trei ani. Prin urmare, faptul că Eva a mâncat mai întâi, îndemnată de şarpe (a se vedea în şarpe efectul puberal) denotă că mitul biblic afirmă un adevăr biologic, anume că fetele se maturizează psihomental înaintea băieţilor. Femeile nu îşi pun probleme filosofice, de genul, dacă viaţa are sens sau nu. Ele o trăiesc pur şi simplu. Şi o trăiesc mai altruist decât bărbaţii, dedicându-se creşterii şi educării nepoţilor. Totodată ele consumă, în general, droguri uşoare - alcool, cafea, ţigări în cantităţi mult inferioare bărbaţilor (în general, jumătate din cea consumată de bărbaţi). Din aceste considerente şi din altele, femeile trăiesc, în medie, cu 5-10 ani mai mult decât bărbaţii. Sensul vieţii este dat de un scop, de o ţintă pe care vrei s-o atingi - profesiunea aleasă, creşterea şi educarea copiilor, realizarea socială, căsătoria sau renaştere spirituală, ca în cazul lui Tolstoi. Apoi, după ce scopul a fost atins, ce mai e de făcut? Acum nu mai am nici un scop şi nu-i mai găsesc vieţii vreun sens. Parcă nici mâncarea nu mai are gust. Ce îmi mai place este doar cafeaua şi ţigara, dar nu ştiu dacă acestea sunt plăceri, dacă nu cumva am devenit dependent de aceste vicii şi dacă nu le identific drept plăceri. Nu mai sunt plăceri, au devenit un fel de automatism, o dependenţă de aceste droguri: cum mă scol îmi fac cafeaua şi îmi aprind ţigara. Dependenţa de ceva sau de cineva să fie toată filosofia vieţii? Acum au apărut nepoţii. Ocuparea timpului cu creşterea şi educarea lor mi-a creat o nouă dependenţă de viaţă. Le sunt absolut necesar, ies la plimbare în parc sau la locurile de joacă. Dar după ce vor creşte şi nu vor mai avea nevoie de mine, ce-am să fac?!... O să-mi aştept moartea?! Nu trebuie s-o aştept! Moartea vine totdeauna pe neaşteptate…. A fi util până în ultima clipă a vieţii este adevărata trăire a ei. Iuvenal afirmă că ,,bătrâneţea este mai îngrozitoare decât moartea’’, dar nu specifică de ce este mai îngrozitoare decât moartea. Ea este mai îngrozitoare decât moartea pentru bătrânii bolnavi, îndeosebi pentru cei bolnavi de degenerescenţă mintală (Alzheimer) sau alte boli incurabile. Pentru un bătrân sănătos fizic şi mintal, bătrâneţea este un stadiu de tranziţie spre o nouă libertate, nu-i doar antecamera morţii. Cel mai îngrozitor lucru nu este moartea ci pierderea minţii. Socrate afirma că: ,, cea mai mare nefericire ce poate lovi un om este aceea de μισόλογος,’’ (Lev Şestov - Noaptea din grădina Ghetsimani, p. 470). Poţi să pierzi tot, avere, glorie, părinţi, fraţi surori, copii, patria, toate acestea nu înseamnă nimic, dar dacă aţi pierdut raţiunea sau renunţaţi de bunăvoie la ea (alcoolicii şi cei ce se droghează) ai pierdut totul. Iov a pierdut totul - avere, copiii, a fost lovit de boli, dar nu şi-a pierdut credinţa şi mintea. Iov îşi blestema ziua în care s-a născut, dar nu a abdicat de la credinţă şi mintea lui în pofida nenorocirilor nu a luat-o razna. Nu ne putem controla mintea; mintea este aceea care ne controlează pe noi. Nu putem şti când mintea o ia razna. Depresivii nu-şi pot conştientiza nevroza (decât în cazuri excepţionale, spre exemplu cum sunt medicii profesionişti), cu atât mai puţin psihoticii. Mulţi, mai ales dintre nevrotici, nu găsesc vieţii vreun sens. Dar viaţa nu are sens dacă nu-l găsim noi. Ar însemna să admitem viziunea absurdă că, moartea este ţinta vieţii. Poetul-filosof Lucian Blaga recomanda tinerilor să găsească ,,un înţeles vieţii’’. George Coşbuc, care vedea viaţa drept o luptă, recomanda la fel: ,,Iar de n-are scop viaţa / fă să aibă clipa scop’’. Viaţa este scumpă şi frumoasă când ne luptăm cu greutăţile ei, nu când trăim la dolce vita. Momentele cele mai fericite din viaţa omului sunt acelea când omul realizează, prin capacităţile sale mintale şi fizice, prin propria sa muncă ceva util celorlalţi, când iese învingător dintr-o încercare dramatică a vieţii, când îşi aduce aportul creativ în lume. A lăsa moştenire o cât de mică creaţie spirituală, reprezintă adevăratul sens al vieţii. Cantonarea în materialitatea instinctuală a lumii înseamnă nimicnicie şi abrutizare. In Mitul lui Sisif, Albert Camus găseşte absurdul vieţii în faptul că lumea, adică societatea nu reuşeşte să satisfacă nevoia de sens a individului. Dar de ce societatea, lumea, Universul trebuie să dea sens vieţii noastre? Dacă acceptăm ideea că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa şi dacă cunoaşterea ne-a făcut egali cu El, atunci de ce aşteptăm ca Universul, lumea să dea sens vieţii? În această situaţie noi trebuie să dăm sens vieţii. Chiar de nu am fi fost creaţi de un zeu, dacă am fi evoluat din maimuţă, faptul că avem minte, voinţă şi liber arbitru, ne conferă, spre deosebire de oricare alte vieţuitoare, această aroganţă divină, de a da noi înşine sens vieţii. Din aceste considerente, nu putem să subscriem viziunii lui Camus şi cu atât mai puţin sofisticii lui Thomas Negel, anume: ,,ceea ce facem acum nu va mai conta peste un milion de ani’’(Thomas Nagel - Veşnicie întrebări, p. 29). Contează foarte mult ce facem, aici şi acum, pentru omul de peste un milion de ani. Altfel, nu ar mai conta nimic din trecut şi din istoria omenirii. Dar contează, foarte mult, idealul, pentru noi înşine. A trăi pentru ceva, respectiv, a avea un ideal (unii pot trăi pentru bani, mâncare, distracţii facile, dar e un drum înfundat) sau pentru cineva (o mare iubire) e ceea ce dă sens vieţii umane. Cel mai important lucru e să trăieşti pentru un ideal (un ideal, nu o utopie). Un ideal poate fi scopul suprem spre care se îndreaptă asiduu, perseverent o conştiinţă prinsă într-o activitate creatoare. Adler a descoperit sensul vieţii în ,,sentimentul de comuniune socială’’. Acest sentiment se naşte cu deosebire în ritualuri. Ritualul este văzut de vechii greci ca fiind una din cele patru nebunii divine. Alături de nebuniile profetice, poetice, erotice, Socrate o numeşte nebunia ,,iniţiatorului întru misterii’’ (Anton I Adămuţ), ,,nebunia rituală’’ (Dodds). Este o nebunie ce vine de la zeul Dionysos. În ritual, în sentimentul de comuniune socială, simţi cu adevărat trăirea vieţii. Nebunia rituală este un admirabil exerciţiu de comuniune socială. Regimurile extremiste de dreapta (fascismul) sau de stânga (comunismul) au excelat în aceste ritualuri, ceea ce-i conferea individului un sentiment de apartenenţă la un grup, de apărare în faţa angoaselor existenţiale şi-i dădea iluzia, de sens al vieţii, individului anxios. Deşi, democraţia este regimul politic ce corespunde cel mai bine mentalului uman, are mari defecte psihologice, le-aş numi, prin promovarea unui profund şi puternic individualism de anvergura supraomului lui Nietzsche şi absenţa ritualului de grup. Absenţa ritualului diminuează sentimentul de comuniune socială, dezvoltă anxietăţile, nevrozele şi amplifică sentimentul acut a lipsei de sens vieţii. În democraţie, singurele organizaţii, care practică ritualuri, sunt lojele masonice, biserica şi discotecile. Deşi există, la tineri îndeosebi, o asociere de grup, absenţa ritualului de coagulare, fac grupurile rapid dezintegrabile. În această situaţie, tinerii se simt abandonaţi, nu găsesc sens vieţii şi devin vulnerabili, gata oricând să cadă pradă viciilor, drogurilor, (mai nou etnobotanicilor) şi perversiunilor sexuale. O aspiraţie excesivă (care depăşeşte capacităţile financiare, fizice, psihice mintale), conduc inerent la eşec. De regulă, eşecul generează nevroza şi implicit sentimentul absurdului. Idealul, pentru om, poate fi faima, plăcerea, distracţia, luxul, triumful sau simpla supravieţuire, dar omul a fost predestinat cunoaşterii şi, adevăratul ideal îl găsim în cunoaştere şi muncă. Viaţa e un fenomen biologic serios, nu doar la dolce vita, dar nimeni nu poate renunţa la spiritul ludic, la momentele de distracţie. Calea de mijloc e cel mai bun şi mai eficace panaceu pentru minte, inimă şi cuget. În aceasta constă, de altfel, şi selecţia naturală la oameni. Extremiştii vieţii, fanaticii muncii sau depravaţii, ies inerent din calea de mijloc şi din uman şi suportă consecinţele excesului. A conştientiza moartea înseamnă a filosofa, iar a filosofa, după Platon, înseamnă: ,,a te pregăti pentru moarte’’ (Phaidon). Eu am altă viziune asupra gândirii: cu adevărat începem să gândim, nu când conştientizăm moartea, ci când începem să iubim, când ne îndrăgostim. Gândirea este legată nemijlocit de Eros şi de viaţă şi nu de moarte. Dar poate că moartea e momentul când începem cu adevărat să iubim. Cei care au trăit ELM (experienţe la limita morţii) şi-au reevaluat atitudinea etică faţă de aproape, ca şi când învăţătura lui Isus, iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, le-ar fi fost implantată în acele momente de moarte clinică. Ne putem imagina propria noastră înmormântare? Stephen Covey ne propune un asemenea exerciţiu, adică să începem viaţa cu gândul la final, spre a ne face conştienţi de zădărnicia acumulării de averi: ,,Cineva a întrebat pe altcineva la moartea unui prieten comun: <>’’ (Stephen Covey - Eficienţa în şapte trepte, p. 84). Primul care a scris despre moarte a fost Epicur. Cine altcineva putea să scrie decât un filosof al plăcerii. Recuzând mocirla hedonistă, care, conform şcolii hedoniste ar duce la suicid, Epicur susţine că viaţa plăcută constă în preponderenţa plăcerilor katastematice, ce pot fi prelungite la infinit, (pe care noi le identificăm cu plăcerile spirituale), asupra plăcerilor kinematice - plăceri senzoriale trecătoare. A căuta plăcerea şi a fugi de suferinţă, aceasta e morala epicuriană. Dar filosoful grec se referă la plăcerile spirituale. A alerga după plăceri senzoriale - băutură, mâncare, sex, chiar dacă nu conduc la suicid, conduc, inerent, la moarte prematură (care-i tot o sinucidere din excese bahice sau pantagruelice). Desăvârşirea plăcerilor înseamnă, ca în alte filosofii etice greceşti, a atinge ataraxia, o înţelegere superioară a vieţii, moment ce induce starea de linişte şi imperturbabilitate; aceasta, după greci, ar fi cea mai înaltă formă de fericire şi adevăratul obiectiv al viţeii. Ataraxia impune stabilirea limitelor vieţii, eliminarea fricii de moarte, renunţarea la dorinţele inutile şi la falsele satisfacţii. Epicur în Scrisoare către Meneceu, susţine că, ideea morţii, (pe care numai oamenii o conştientizează), nu trebuie să ne facă să renunţăm la fericire şi la plăcerile vieţii. Dar ataraxia, după cum a dovedit, Ion Biberi, în studiul său Thanatos, această forma mentis, pretinsă de vechii greci şi de Epicur că ar fi apogeul plăcerilor, se instalează, cu adevărat, doar la cei care trăiesc sau au trăit experienţa morţii: ,,Inerţiei din epoca anterioară i-a urmat un calm lânced, o dorinţă de repaus, o groază de efort şi de mişcare’’ (In Biberi - Thanatos, p. 51). La Epicur, ataraxia înseamnă, în plus, cultivarea prieteniei. Adunând în grădina lui adepţi, Epicur a găsit cel mai bun remediu împotriva singurătăţii - cultivarea prieteniei. La tinereţe, prieteniile se leagă lesne, dar la bătrâneţe, oamenii nu se mai vizitează decât doar din interes sau dacă, asemenea lui Epicur, deschid o şcoală de filozofie. Plotin, în ultima parte a vieţii, suferind fiind, era ocolit de discipoli şi de prieteni. Încercarea lui Epicur de a ne împăca cu ideea morţii, (Scrisoare către Meneceu) şi de a ne elibera de teroarea ei, cum că: ,,moartea nu înseamnă nimic pentru noi’’, nu are darul de a ne linişti: moartea nu doar că ne privează de plăceri, pe care numai viaţa ni le poate oferi, dar moartea înseamnă şi sfârşitul a toate, intrarea noastră în neant. Heidegger ne îndeamnă să gândim moartea ca un orizont, iar profesorul american Stephen R. Covey ne propune să începem cu gândul la final şi să ne imaginăm propria moarte. În fond, în această mişcare veşnică în spirală a vieţii, ca o istorie ce se repetă, fiecare individ nu reprezintă mai mult decât reprezintă o secvenţă din codul genetic, o infimă informaţie pierdută în eternitate. Din aceste considerente, moartea este un rău. Dar când existenţa devine o povară pentru alţii, moartea poate fi o izbăvire. Cu cât îmbătrânim mai mult, cu atât devenim o povară pentru familie şi pentru societate. Dar, de ce ne gândim la moarte, când conştientizăm că este răul cel mai mare al lumii? Spinoza o respinge vehement: ,,Un om liber, la nimic nu se gândeşte mai puţin decât la moarte, iar înţelepciunea lui nu este o meditaţie despre moarte, ci despre viaţă’’. Şi totuşi, oamenii simpli, ţăranii noştri, când se apropie de limita biologică, conştientizează moartea şi se pregătesc minuţios pentru final. De aceea, respingem acest optimism al lui Spinoza; fiecare vârstă îşi are obsesiile ei. Copiii nu conştientizează moartea sau, ca în povestirile Mariei şi scrierile lui Fernando Savater, doar unii o conştientizează. Tinerii trăiesc atât de plenar sentimentul de comuniune socială, în cercul de prieteni, încât arareori, doar unii izolaţi, conştientizează limitele vieţii. Maturii sunt prea prinşi în mrejele plăcerilor kinematice şi katastematice să o conştientizeze. Când omul se apropie de vârsta a treia sentimentul lui Thanatos devine covârşitor. Or, singura salvarea în faţa acestui sentiment copleşitor este cultivarea prieteniei. A rămâne singur în faţa lui Thanatos, când acesta pune tot mai mult stăpânire pe conştiinţă, înseamnă a trăi angoasele înspăimântătoare ale morţii. Viaţa e un film care se apropie de Sfârşit. Depănarea amintirilor cu un prieten face bătrâneţea suportabilă. Cu toate acestea, pe patul de moarte, nimeni nu-ţi poate alina anxietatea morţii iminente, nici chiar prietenii. Deşi înconjurat de prieteni, Aldous Huxley se foloseşte de o doză de mescalină, spre a face trecerea, dincolo, mai uşoară. Cu toate acestea, spaimele morţii nu-l ocolesc, cel puţin asta subînţelegem din cele descrise de soţia sa Laura, în This Timeless Moment: A Personal View of Aldous Huxley: ,,Buza de jos a început să se mişte ca şi cum s-ar fi luptat să respire.[…] Tremurul buzei de jos a durat puţin şi a părut să reacţioneze perfect la ceea ce spuneam. […].Tremurul a încetat, respiraţia a devenit tot mai lentă şi n-am mai văzut nici un semn de contractare, de zbatere. Atât doar, respiraţia a devenit tot mai lentă…’’ (Stanislav Grof - Călătorie ultimă (dincolo de frontierele morţii, p.505-506). Este viaţa, chiar şi pentru reversul plăcerilor existenţei, preferabilă morţii? Răspunsul îl dă eroul grec, Ahile. La invocarea spiritelor de către Ulise, falnicul erou îi mărturiseşte că ar prefera să fie, în lumea asta, ultimul porcar, decât erou în lumea lui Hades. Dar cu siguranţă, cel care exprimă această aserţiune este Homer (nu Ahile), fondat pe spiritul raţionalist grec. Aşadar, viaţa eternă, poate fi o şansă a decodării ADN-ului uman. Viaţa eternă de dincolo este sau poate fi o fascinantă iluzie. Viaţa trebuie trăită, la maxim, aici şi acum. Reuşita vieţii eterne, aici pe Pământ, ne poate vindeca de iluziile vieţii eterne de dincolo. Dacă lumea de dincolo nu există, ci e doar o iluzie, indusă de religii, de anxietatea existenţială şi angoasele morţii, de ce murim cum murim, căci fiecare murim după cum am trăit, adică, după cum ne este sufletul? Bibliografie: 1. Fernando Savater - Întrebările vieţii, Ed. Arc, Bucureşti, 2000 2. Pierre Hadot- Plotin sau simplitatea privirii, Ed.Polirom, Iaşi, 1998 3. Platon - Phaidon 4. Lev Şestov – Noaptea din grădina Ghetsimani (Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei, Ed. Polirom, Iaşi, 1995 5. Anton I- Adămuţ - Seducţia ca spaţiu al cenzurii, Ed. Junimea, Iaşi, 2004 6. E. R. Dodds – Grecii şi iraţionalul, Ed. Polirom , Iaşi, 1998 7. Stephen Covey – Eficienţa în şapte trepte, Ed. Allfa, Bucureşti, 2000 8. In Biberi – Thanatos, Ed. Curtea Veche, Bucureşti,2000 9. Stanislav Grof - Călătorie ultimă - Dincolo de frontierele morţii, Ed. Elena Francisc, Bucureşti,2007 Vasile Anton Ieșeanu, 8 august 2014, Iași

Contingența este ascunsă în necesitatea suprasistemului; nu are şi nu poate fi absolutul, cum credea Sartre. Spre exemplu, pentru părinții lui Ioan Alnimănui luați cu forța de la masa cununiei, evenimentul poate fi considerat o „nefastă întâmplare”(contingență). Dacă identificăm individul sau familia dintr-o comunitate drept subsistem, pentru suprasistem (regimul comunist sovietic) însemna determinare (necesitate) în îndeplinirea planului de prizonieri de război impus de deciziile aberante ale Fiarei de la Kremlin. În sistemele sociale deterministe de acest tip, libertatea subsistemului este redusă la minim – acela de a exista. Nici libertatea de a exista nu îi este pe deplin garantată individului. Dimpotrivă! În sistemele sociale închise existența individului este garanatată de modul cum acesta este în consonanață sau se adaptează la sistem. Și nici atunci , fiindcă e suficient să fii reclamat de un turnător ca dușman de clasă, ca dreptul de a exista să-ți fie anulat. Sunt oameni, nu puțini, care iubesc mai presus de sine libertatea pozitivă, anume aceea de a fi proprii lor stăpâni și nu pot accepta, precum oile la strungă, înscrierea în linia deterministă a sistemului social închis impus de partidul-stat sau a directivelor trasate de dictatorul fascist sau comunist. Acești oameni vor deveni fără îndoială martiri. Astfel, sistemele sociale deterministe au făcut sute d e mii de martiri. Isaiah Berlin recunoaște că „în cazul libertății sociale și politice se ridică o problemă care nu este cu totul diferită de aceea a determinismului social și istoric.” Conceperea unei existențe poate fi întâmplătoare, în interacțiunea dintre mascul femelă. Asta i-ar da câștig de cauză lui Sartre, în sensul afirmației sale că totul începe prin contingență. Faptul că există specii diferite ne conduce la ideea unui anume determinism generat de genomul speciei respective, ba și în cadrul speciei, există un anume determinism impus de selecția naturală. Chiar și în cazul omului există un procent de determinare al împerecherii impus de principiul asemănării în oglindă. Nici necesitatea care rezultă din programarea materiei nu este absolută, ci mai degrabă, dacă ne este permis un imposibil oximoron, aș spune că existenţa este un absolut relativ. O lume a hazardului este una absurdă. Dacă nici lumea programată informaţional nu este viabilă, dacă nici cea a întâmplării nu este posibilă, cum să ieşim din impas? Cum ieşim din această aporie? (fragment din eseul LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX ) Vasile Anton Ieșeanu, 23 decembrie 2015, Iași

„Păreau un stol imens de vulturi care atacă și tot atacă tot ce prinde în cale, fără nici un fel de alegere, dar și fără niciun fel de izbândă. Un stol aducător de moarte fără sfârșit.” Emilian Marcu - Tobele mute Teza lui Constantin Dram, anume că - „totul este iluzie pe acest pământ”, în opinia mea este exagerată și lipsită de temei filosofic. „Totul este iluzie” este o teză a idealismului subiectiv, îmbrățișat de filosoful englez George Berkeley, anume că lucrurile sensibile (adică reale) „nu pot exista decât într-un intelect sau în spirit.” Nu pământul este plin de iluzii , ci mintea umană. Natura nu este o iluzie ci o realitate obiectivă. Nu putem scăpa însă de iluzii pentru că imaginarul uman se hrănește cu iluzii. Din aceste motiv, din fericire sau nefericire pentru om, iluzia este mai puternică decât realitatea. În iluzie este înmagazinat misterul, himera, fantasma pe care, din păcate, mintea umană nu o poate lesne decela de real. Cunoașterea e singura șansă a omului în a distinge iluzia de real, adevărul de minciună, binele de rău. Și tot cunoașterea ne face, conform mitului biblic, egalii lui Dumnezeu: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele și răul.” Este evident că acest verset biblic ne comunică mesaj că acesta a fost momentul când mintea omului biblic a putut separa imaginarul de real. Schopenhauer susține că Universul rămâne un „fenomen cerebral” ca reprezentare a inteligenţei omului și aici se vede inspiraţia sa din idealismul subiectiv al lui Berkeley. Berkeley își motiva teza sa idealist subiectivă , prin ideea că „a exista înseamnă a fi perceput”. Doctrina stoică afirmă la fel, anume că realitatea obiectivă există numai în prezentul fiecăruia; trecutul şi viitorul nu există decât informaţional – în mintea noastră, respectiv ca amintire, respectiv ca speranţă. Nu putem acţiona asupra lor decât informaţional, nu şi material. Din punctul de vedere al lui Berkeley ceea ce nu mai există și nu mai poate fi perceput, nu a existat. Schopenhauer nu neagă realitatea, la fel ca filosoful englez, afirmă, însă, că în absenţa inteligenţei omului, universul ar dispare… Împotriva viziune schopenhaueriene, afirm că şi în absenţa fiinţei care are capacitatea cerebrală să-l cunoască şi să-l înţeleagă, universul continuă să existe. Informaţia programat a universului nu sfârşeşte odată cu dispariția omului. Schopenhauer se bazează pe ceea ce idealiştii susţineau cum că închizând ochii lumea dispare. Concepţia sa este idealist-voluntaristă uneşte, eclectic, teze ale idealismului subiectiv cu cele ale idealismului obiectiv. Această viziune are ca susținere dogma budistă, anume că realitatea e iluzie sau o aparenţă. Împotriva viziunii solipsiste al lui Schopenhauer, afirm că sistemele stelare, în care nu există viaţă rațională, acestea funcţionează în acelaşi mod inteligent, chiar dacă nu există un observator dotat cu rațiune care se le perceapă. Această viziune a lui Schopenhauer este, în cele din urmă, o viziune solipsistă – eu singur! Este adevărat că noi nu putem percepe obiectul material în integritatea lui reală. Aşa ceva este imposibil. Dar percepem informaţii despre el. Prin urmare, realitatea nu constă în senzaţii care s-ar forma în mintea noastră ci din senzaţii care ne parvin sub formă de informaţii din realitatea exterioară și care sunt procesate de mintea umană. Senzaţiile, din punctul meu de vedere, se definesc ca informaţii din lumea exterioară, fie vizuale, auditive, olfactive, gustative, tactile, etc., procesate de creier şi care ne redau o imagine a realităţii şi nu realitatea însăşi. În dicţionarele de filosofie senzaţia este definită ca o reflectare a unor însuşiri ale obiectelor din realitate care acţionează asupra organelor noastre de simţ. Noi, însă , nu percepem însuşirile reflectate, ci informaţii despre acele însuşiri pe care mintea le procesează și le reprezintă în gânduri, idei, imagini. Ochiul, spre exemplu, are o dublă funcționalitate; este asemenea unei camere de luat vederi dar și monitor; imaginea captată de ochi este procesată de creier și redată pe monitorul –ochi la fel cum o cameră de luat vederi captează imaginea și o redă, după ce e procesată de calculator, pe un monitor. Deși imaginea este imaterială, respectiv informaţia este imaterială, ea nu poate exista, nu poate fi pusă în evidență dacă nu are un suport material, creierul, ochiul uman, aparatul vorbirii și auditiv, respectiv - calculatorul, camera de luat vederi, monitorul, tableta, cartea, etc. Mintea noastră cea de toate zilele se poate întoarce în trecut sau se poate deplasa în viitor dar îi este imposibil să acţioneze mai cu seamă asupra evenimentelor trecute din viaţă, poate, doar, asupra celor viitoare prin schimbare de paradigmă. Atâta vreme cât prezentul fiecăruia este clipa, un moment suspendat între trecut şi viitor, realitatea materială este doar clipa. Clipa este „atopon” cum o descrie Platon (Parmenide, 156 d), adică în traducere – „fără loc”, o categorie de tranziţie materiei, între repaus şi mişcare fără spațiu. Ea nu se schimbă nici din repaus în mişcare, (decât în stadiul de sămânţă), nici din mişcare în repaus, (decât în stadiul final, al morţii). Or, dacă singura realitate materială este în prezentul fiecăruia şi, cum prezentul fiecăruia este clipa, ajungem ca şi Schopenhauer la aceeaşi concluzie idealist subiectivă - lumea nu există decât în mintea noastră, deoarece informaţia ei curge permanent, nu stă pe loc, nici un eveniment material nu se opreşte în prezent. Noi trăim doar clipa, un continuum prezent în tranziţie. Privită din acest unghi, oricine ar înclina să-i fie de acord cu teza lui Constantin Dram și cu idealiștii subiectivi, anume că „totul este iluzie”, că realitate există doar în mintea noastră. Dacă totul este iluzie, atunci și libertatea este o iluzie sau, cum spune Dram „cea mai nebuloasă problemă.” Totuşi, aşa cum am mai arătat, prezentul material al lumii exterioare se află în afara minţii noastre. Dar lagărele sovietice nu mai există de mult, iar comunismul a fost răsturnat în 1989, deci dacă nu mai există în percepția actuală, toate acestea nu au existat?! hiar și-n contextul acestor viziuni, nimeni nu poate nega existența istorică a comunismului, a lagărelor sovietice siberiene sau naziste. Toate acestea au devenit acum istorie, adică informație memorialistică. Realitatea lor istorică nu poate fi iluzie și astfel negată chiar dacă aceste sisteme concentraționare și de exterminare au dispărut din realitate omenirii. Dacă totul ar fi iluzie ar însemna să negăm istoria, să negăm existența părinților noștri decedați, a bunicilor și străbunicilor care au trăit acele vremuri de restriște; ar însemna să-i negăm pe cei care ne-au conceput și care, decedând, au devenit amintiri. Mintea este un program informațional ce procesează informații, iar limba comunică informațiile. Informațiile comportă două importante componente majore: nu pot exista fără un suport material și nici un bit nu poate fi transmis (comunicat) fără o cuantă de energie. Iluziile sunt, cum afirmă Bacon, „idolii minții” - păcăleli, înșelăciuni, aparențe , adică informații false. Iluzia se deosebește de eroare. O eroare săvârșește Constantin Dram care, tributar idealismului subiectiv, confundă informația cu iluzia… Iertată-mi fie îndrăzneala de a-l corecta pe profesor Constantin Dram. De altfel, nu e greu să te lași înșelat de iluzie. E și mai greu, mai cu seamă, în epoca noastră virtuală, să deosebești iluzia de real, la fel cum e și mai greu a separa minciuna de adevăr. Dovada este că miliarde de oameni, aș spune cea mai pare parte a omenirii, își duce existența sub vălul Mayei. Din acest motiv, în această epoca a virtualității, manipularea minții umane a devenit cea mai înaltă artă a instituțiilor de inteligență ale marilor puteri. „Minciuni și fraze-i totul ce statele susține”, avertiza Eminescu, cu mai bine de un veac. Și iluzia este informație. Numai că e este informație falsă, mincinoasă, himerică. Iluzia este o credință mistică, o ficțiune, o vedenie, o superstiție de gemul mi-a tăiat pisica calea sau o dogmă ideologică cum a fost cea comunistă ori fascistă, care pe mulți i-a ademenit cu etica egalității, echității și dreptății sociale absolute, cu „viitorul de aur” dar s-a dovedit în practică o mare și gogonată minciună. Englezii au numit iluzia delusion ceea ce ar însemna nu numai o falsă credință persistentă care presupune, fie o deformare a realității de către mintea umană, fie o percepție deformată ca urmare a unor probleme psihice. Imaginarul este un produs al softului stimulativ și/sau inhibitor al minții umane care transformă realul vizibil sau auditiv în iluzii sau fantasme și invers, iluziile sau fantasmele în real veridic. Un rol fundamental îl joacă anxietatea sau angoasă pe care nu le conștientizăm, care afectează luciditatea conștientului și deturnează mintea de la perceperea obiectivă a realului. Din acest motiv, aserțiunea lui Constantin Dram trebuie reformulată în sensul că „totul este informație pe acest pământ, totul poate fi perceput integral dacă mijloace tehnologice permit a decela realul de iluzoriu; problemă libertățiidepinde de dreptatea socială a puterii constituite.” Dacă, în romanul Suburbii municipale, pentru lectorii neinițiați, este mai greu de decriptat parabola comunismului, în Tobele mute alegoria este ușor accesibilă. Chiar și cititorul cu lecturi puține este hipnotizat de arta magică uzitată de Emilian Marcu în acest roman în care este demascat sistemul concentraționar stalinist. A scrie un roman ca Tobele mute nu este la îndemâna oricui. Mulți cred, îndeosebi multe autoare, că, după un pospai de lecturi, scriitura e o recreere când nu ai ceva mai bun de făcut. Dovada au făcut-o mulți, foarte mulți autori,care, după revoluția anticomunistă și dispariția cenzurii s-au apucat de scris și s-au ratat ca scriitori, după cum ne spune Alex Ștefănescu, în celebra sa carte de critică - Cum te poți rata ca scriitor. Scriitura e o artă complexă, după cum o demonstrează romanul Tobele mute. În acest roman, Emilian Marcu a reușit să fascineze lectorul, prin excepționala sugestie a unei realități plauzibile, pe care o transmite mesajul lecturii. Remarcabilă este viziunea autorului asupra eroticului uman. Îndeosebi asupra eroticului feminin, de un fascinat romantism, pe care doar un poet talentat o poate intui. Femeia, cu toate slăbiciunile ei carnale, se înalță prin forța iubirii - a iubirii pentru aproape, chiar dacă, în intimitatea ei, există și o dorință erotică ascunsă. Și mai înălțătoare este iubirea nobilă a femeii pentru misterul nașterii, pentru progenitura care s-a născut. Toate acestea îl fac pe lectorul Tobelor mute să privească femeia ca pe o sfântă, așa cum bine a văzut-o și Eminescu chiar de e demon, e „sântă prin iubire”. Invitarea, după negocierea cu comandantul lagărului, a câtorva prizonieri să petreacă Crăciunul în satul lor (sat de femei) , este dincolo de erotismul feminin pe care autorul îl scoate în relief ca mod de manifestare romantic sau animalic, un act de umanism, un act dominant al mentalului feminin, pentru că dominantă, la acestea, este iubirea, legătura, unirea. Pentru femei, iubirea este calea, adevărul și viața. Din acest motiv, proporția cea mai mare a enoriașilor creștini e formată din femei, nu din bărbați, și tot din același motiv, religia creștină este dominantă în lume. A petrece dincolo de poarta lagărului, noaptea de Crăciun, în compania femeilor din satul Ivanovca, echivala, pentru prizonierii aleși, cu o noapte de nesperată libertate și fericire. Libertatea este în multe privințe echivalentul fericirii. Și chiar al plăcerii senzoriale. În condițiile societății umane, libertatea este într-o permanentă relație de servitute față de Dreptate. Dacă Dreptate nu e, nici Libertate nu e! Vasile Anton Ieșeanu, 7 martie 2015, Iași

În România, există numeroase cimitire care găzduiesc rămășițele unor personalități istorice importante. Aceste cimitire sunt locuri de odihnă ale unor figuri remarcabile din diverse domenii, precum literatură, artă, politică sau știință. Ele sunt în același timp mărturii ale trecutului și păstrătoare ale memoriei colective.

Ca să poți rezista tentațiilor capitalismului de seducție (alcool, droguri, sex) ai nevoie de o mare iubire - de pildă, să faci, din grădină ta, o adevărată Grădină a Raiului. Vasile Anton Ieșeanu, 28 septembrie 2017, Iași

FIRESCUL ȘI NEFIRESCUL în gândire morală „judicioasă” a unui prieten. De ce s-a ofensat? La postarea mea: „Cine crede că #multinaționalele sunt morale, umane, fie este aservit, fie se înșeală amarnic: #morala lor unică este BANUL. Răspunsul lui a fost:„Și nu e firesc să fie așa?” La câte crime în masă au comis multinaționalele în țările colonizate de US, în numele BANULUI , după judecata moral - judicioasă a prietenului meu „e firesc să fie așa”. Nefiresc i s-a părut când trei boarfe din politica mioritică(Elena, Monica, Roberta) au fost „jignite”( dacă pentru o prostituată politică care a contribuit decisiv pe vremea portocalie la tăierea pensiilor și salariilor, penisul, sub denumirea popular- mioritică mai constituie jignire!) expresie, considerată de prietenul meu „abjectă” deși denumirea populară a penisului a fost ridicată de Creangă la rangul de artă (Povestea poveștilor). Cele trei prostituate politice, nu sunt abjecte, la câte drame și tragedii individuale au determinat? Îmi amintesc numai cazul unui ofițer ( maior) care și-a dat foc în fața parlamentului când i s-a tăiat pensia. Prietenul s-a simțit deosebit de ofensat, la frontul sexual, adus celor trei, drept care a postat următorul comentariu: „Nu cunosc autorul acestei postări geniale... După toate probabilitățile un impotent frustrat cu un IQ mult mai mic decât numărul de la pantofi... Să-l numim Q, adică un zero cu o codita foarte mica! Q, în lumea lui abjecta, poate debita orice, nimeni nu baga în seama asa ceva. Dar când dejecțiile se distribuie și ajung sa le citesc de la prieteni ma deranjează! Mai ales când fac obiectul unei infracțiuni...” După gândirea sa moral-judicioasă - crimele săvârșite de multinaționale în America Latină, în Indonezia, în Iran, în Irak și în România( tragedia de la „colectiv”) nu sunt abjecte, DUPĂ JUDECATA LUI MORAL-JUDICIOASĂ sunt firești. Abjectă e doar lumea lui Q, adică un zero, de la IQ cu codița foarte mică, pentru că acesta a pus întrebarea, Câte p... au înghițit cele trei prostituate politice? DEOSEBIT DE OFENSAT CĂ NU MI-AM PUS CENUȘĂ ÎN CAP ȘI NU I-AM DAT DREPTATE S-A SUPĂRAT PE MINE.â Vasile Anton Ieșeanu, 24 septembrie 2017, Iași

Zece exemplare din volumul Libertate în iadul de lux, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, premiat la Festivalul Internațional „Titel Constantinescu” Ediția a VIII-a cu premiul „CC Datculescu” au fost cumpărate de profesorul Pascal Petrică din Fălticeni, jud Suceava. Costul unui exemplar este de 20 de lei. Vasile Anton Ieșeanu, 30 septembrie 2015, Iași

Un țăran român în căutarea esenței, Brâncuși a pornit lungul său drum pe jos spre Paris și a ajuns în 1904 într-un loc clocotind de artă și literatură. Era una dintre cele mai efervescente perioade pentru artă în Paris, locul unde orice artist își dorea să fie, și multă vreme a continuat sa rămână așa. Read More >

(fragment) Nu citiți! Cititul dăunează grav ignoranței. Moto: „Deportații sunt o mărturie dintr-o altă lume nu a noastră” - André Glucksmann Dreptatea - o artă a hoției Omul nu se poate lecui de războaie. Omul de rând s-ar lecui, dar nu se lecuiesc politicienii. Victime ale războiului sunt oamenii de rând, nu politicienii, căci, spune Jean-Jacques Rousseau -„războiul nu este atât o relație de la om la om, cât o relație de la stat la stat, relație în care particularii nu sunt inamici decât în mod accidental.” În aroganța puterii nu există cale de mijloc, ci doar forța și amenințarea cu forța. Războiul, spune Freud, atâta vreme cât există state, națiuni și naționalități, nu poate fi eliminat. Războiul, afirmă în mod paradoxal Proudhon, face parte din morala umanității. Care morală?! Morala celui mai puternic?! Cel mai puternic are totdeauna dreptate! Morala celui mai tare a fost negată de Socrate în Republica lui Platon. De fapt în Republica, nu vorbeşte despre un tip de stat ideal, ci despre un tip de om ideal - omul suveranității morale - spune Noica, opinie la care mă asociez. Platon, spune filosoful român, vorbește despre Republica interioară a omului care este în consonanţă sau disonanţă cu Republica exterioară - cu dreptul celui mai tare (și cum dreptul celui mai tare este al stăpânirii, adică al politicului); omul trăiește viața în societatea modernă mult mai constrâns decât liber, căci afirmă Platon în Republica – „fiecare stăpânire legiuiește potrivit cu folosul propriu : democrația face legi democratice, tirania – tiranice” și „declară că acest folos propriu este, pentru supuși, dreptatea.” Experiența noastră democratică ne face să credem că nu e mare diferență între dictatura comunistă și o democrație coruptă, cum este a noastră. Dreptatea, în pofida argumentației socratice, rămâne în continuare, indiferent de forma politică, indiferent de idealurile clamate de UE, „folosul stăpânirii constituite” așa cum afirmă sofistul Thrasymachos în Republica lui Platon. Chiar dacă democrația proclamă libertatea și demnitatea individului, și am putea chiar fi seduși de aceste idealuri, susținute de Socrate de România – Petre Țuțea, prin aserțiunea că „democrația este singurul sistem politic compatibil cu libertatea și demnitatea umană”, dacă nu am vedea cum omul de rând rămâne neliber și aservit de guvernările abuzive, supus capriciilor politicienilor în democrație în care ei proclamă emfatic susținerea acestor valori etice. Am crezut că democrația este cea mai bună formă politică dintre toate formele politice, succedate în istoria omenirii. Și ar fi dacă s-ar respecta principiul fundamental teoretizat de Montesquieu în Spiritul legilor – anume separarea puterilor și echilibrul puterilor în actul de legislativ și executiv. Filosoful francez afirmă că o condiție sine qua non pentru prevenirea abuzului de putere e nevoie de vigilența permanentă a cetățeanului alegător. Dar cum, în genere, la noi cetățeanul doarme sau nu are cultură politică, iar societatea civilă, vorba lui nenea Iancu, e sublimă dar lipsește cu desăvârșire, abuzul politicului este neîngrădit. Corupția la nivel înalt anulează chiar aceste compatibilități fundamentale promovate de democrație. Astfel, în Democrație, dreptatea nu mai este o formă imparțială de aplicare a legilor, ci mai degrabă, așa cum afirmă Platon în Republica, citându-i pe cei doi mari poeți greci, Homer și Simonides, este „o artă a hoției.” La fel este dreptatea pentru marile puteri în relația cu statele mici - o artă a hoției. Sau cum spune, Rousseau „dreptul celui mai tare; drept acceptat cu ironie în aparență și stabilit ca principiu.” În spatele ușilor închise ale marilor cancelarii, dreptul celui mai tare este principiul de drept internațional. Să nu ne amăgim cu sloganuri afirmate de conducătorii marilor democrații! Cum să se poată opune statele mici șantajului politic ale marilor puteri? Afirmația lui Rousseau rămâne etern valabilă - „cel mai puternic are totdeauna dreptate.” Clauzele secrete ale acordurilor de la Ialta, dovedesc cum guvernele englez și american au făcut posibil, nu doar comunismul în celelalte state, ci și deportările masive de oameni și cele mai groaznice sisteme concentraționare - lagărele staliniste. Libertate și constrângere Popoarele care posedă sau produc bogăție, prin propria lor muncă creativă, sunt, fără îndoială, mai libere decât cele sărace. Se poate chiar stabili o scară a libertății a unui popor în funcție de PIB-ul fiecărui stat, de modul cum este utilizat banul public, de nivelul de eradicare a corupției politice, de legislația corectă și coerentă, de imparțialitatea actului de justiției și de modul de aplicare a legilor în statul respectiv. La nivelul individului libertatea depinde de capacitatea fiecăruia de a se autoguverna, de a produce valori materiale și/sau spirituale care să-i asigure independența existenței. Pentru omul de rând, fără un minim de subzistență, dreptatea, libertatea și demnitatea umană rămân valori străine și caduce, chiar în democrație. A fi liber în societatea modernă înseamnă a nu depinde economic de nimeni, a fi independent financiar și material chiar și față de statul în spațiul căruia viețuiești. Societatea comunistă l-a transformat pe om în sclav. Munca forțată, impusă de uriașul aparat represiv, i-a anulat până și libertatea de a opta. Intrarea tinerilor din provincie în orașele mari a fost blocată. Înfometarea, frigul, statul la cozi ne-a făcut tot mai mult dependenți de cel care ne dădea - de partidul-stat și de conducător. Cu cât un individ este mai independent economic cu atât este mai liber. Oamenii bogați, sunt inerent mai liberi, pentru că își pot satisface dorințe, la care cei mai mulți visează și sunt nevoiți să și le refuleze. Femeile epocii postmoderniste sunt cel mai adecvat argument, în privința relației dintre avea și a fi liber. Cele mai multe, devenite independente economic, s-au eliberat de sub tirania masculină. Libertatea femeii, conferită de independența financiar-materială, pune aroganța masculină în mare dificultate în relația cu femininul. Ce să facă omul sărac cu libertatea când nu posedă un minimum de mijloace de subzistență, când, pentru a supraviețui, este nevoit să-și vândă forța de muncă patronului? Și chiar sufletul - diavolului. Fără a fi stăpân pe o cât de mică proprietate materială nu este stăpân pe sine, nu este liber, ci un aservit, la cheremul patronului sau la mila politicianului jegos. Sau și mai rău - la cheremul fiarei extremiste! În această postură, spune Marx, omul devine un alienat social, dependent de alții, neliber – un sclav modern care se înstrăinează de sine căci nu poate să-și realizeze esența sa umană – anume aceea de a desfășura o activitate creatoare, liberă, pentru sine și familia sa. În aceeași ordine de idei cu viziunea lui Platon asupra dreptății sociale, întrebarea fundamentală este, care dintre formele politice cunoscute este a statului de drept şi care este a statului nedrept? Statul democratic sau cel totalitar? Tobele mute - o poveste umană despre lagărele sovietice inumane Emilian Marcu, în romanul Tobele mute, nu indică care orânduire este mai dreaptă sau mai nedreaptă pentru ființa umană, dar lasă să se subînțeleagă. Mai mult, autorul ne indică pentru ființa umană o a treia cale a libertății și demnității umane - aceea a libertății omului în mijlocul naturii, acea fericită „stare de natură” a omului inocent al lui Rousseau. Am putea crede că tehnologia și mașinismul societății moderne îl face pe om mai liber, dar e numai o aparență. Istoria a demonstrat că tehnologia și mașinismul îl face mai violent și mai distructiv. În fața violenței unui regim dictatorial, cum a fost cel sovietic, singura salvare pentru ca omul să-și păstreze libertatea și demnitate, este întoarcerea la natură. În Tobele mute, asta vrea să ne spună Emilian Marcu, anume că pentru om a trăi „starea de natură”, este singura cale care asigură adevărata fericire umană. Și oare nu, în paradisul pierdut, a fost omul cu adevărat fericit?! Atunci de ce omul modern se întoarce mereu și mereu la natură?! Să-și încarce bateriile, spun cei mai mulți. Natura induce, omului modern, o stare de vitalitate, echivalentă fericirii edenice. Rousseau, la fel ca Socrate, combate dreptul celui mai puternic, a acelui stat care transformă puterea în abuz și obediență. Forța, afirmă Rousseau, e o putere fizică. Din acest motiv acest calvinist nu vede vreo moralitate în exercitarea forței. Și tot din acest motiv credem că sunt popoare atât de imorale în aroganța lor, încât, chiar și-n această epocă a globalizării democratice înlocuiesc forța dreptului cu dreptul forței. (Va urma...) Vasile Anton Ieșeanu, 24 septembrie 2014, Iași

Toamna asta Fundația Calea Victoriei ți-a pregătit un cocktail de vitamine pentru minte. Ai o mulțime de noutăți în programul de cursuri…

Romanele Iadul de lux, Suburbii municipale și Tobele mute tocmai asta fac, dezmint, prin istoriile narate, conjectura lui Constantin Dram, anume că totul este iluzie pe acest pământ și libertatea, cea mai nebuloasă problemă, chiar dacă în sine cele trei romane sunt simple ficțiuni. Cele trei romane scrise de Emilian Marcu constituie în ansamblu o superbă trilogie despre tragedia umană în sistemele concentraționare: colectivism, ceaușism, stalinism. Nimeni nu poate nega colectivizarea denunțată de autor în Iadul de lux, manifestările abuzive ale lui Ceaușescu și ale securității satirizate de autor în Suburbii municipale sau umanismul individului la limita supraviețuirii în lagărele staliniste, umanism surprins magistral de Emilian Marcu în Tobele mute. Este adevărat că „istoria nu este o literatură de imaginație”, spune Berlin, dar deseori literatura de imaginație, reconstituind un fapt istoric, e mai plauzibilă decât istoria scrisă și descrisă de istorici, cărora, același Berlin, le contestă obiectivitatea. Fără îndoială, literatura de imaginație nu are acest scop de a descrie istoria, însă un autor înzestrat cu imaginație ne poate transporta spațio-temporal în lumea acelui timp istoric în care istoria reală s-a petrecut și care ne poate reda un crâmpei din acea realitate, adesea mai realist și mai obiectiv decât un istoric. Romanele lui Emilian Marcu nu sunt istorii, nu sunt nici măcar romane istorice, dar cu siguranță lumea imaginată nu este o lume ruptă de realitățile istorice. Colectivizarea țărănimii, ceaușismul, lagărele staliniste nu au fost iluzii; ele au fost istorii reale în care s-au petrecut imens de numeroase drame și tragedii umane. Istoria nu este iluzie; istoria e informație memorialistică. A le nega înseamnă a nega existența umană. Dacă în romanul Suburbii municipale, decriptarea parabolei comunismului pentru lectorii neinițiați este o operație mai greoaie, în Tobele mute, alegoria este mult mai accesibilă. Chiar și cititorul cu lecturi puține este hipnotizat de arta uzitată de Emilian Marcu în acest roman în care este denunțat sistemul concentraționar stalinist. A scrie romane de genul - Iadul de lux, Suburbii municipale și Tobele mute nu este la îndemâna oricui. Mulți cred că, după un pospai de lecturi, scriitura e o recreere când nu ai ceva mai bun de făcut. Dovada au făcut-o mulți, foarte mulți autori și multe autoare care, după revoluția anticomunistă și dispariția cenzurii, s-au apucat de scris; mulți s-au ratat ca scriitori, după cum ne spune Alex Ștefănescu, în celebra sa carte de critică - Cum te poți rata ca scriitor. Unii s-au lansat în literatură de consum, o artă a kitsch-ului literar, scriind romane de genul babei comuniste, ducând în derizoriu soarta tragică a femeii în comunism. Arta narării e o artă complexă, după cum o demonstrează romanele lui Emilian Marcu. În aceste romane a reușit să fascineze lectorul printr-o excepțională modalitate de a recrea realități istorice atât de plauzibile, încât cel care le citește are impresia participării directe la scenele descrise de autor. Drama și tragedia răzbate dincolo de criptări, emoționând uneori până la lacrimi cititorul. ( fragment din eseul LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX )