(c)&(p) Eurostar LTD 2015Toate drepturile producatorilor si autorilor sunt rezervate.

Aceasta reteta a fost transmisa din batrani si este deosebit de gustoasa

Retete mancaruri taranesti din bucataria romaneasca, reteta mancare de fasole de post preparata dupa o reteta taraneasca din batrani.

Am sa descriu o reteta din  batrani  a prepararii aluatului in foi . O metoda foarte usoara si rapida  , care se foloseste pentru a fragez...

Sonia Van Der Maelen – Vanzare totala (-4) “Sonia nu poate vinde in totalitate colonia sa din cauza regulamentuluji RFCB, astfel ca 4 porumbei vor ramane. Acesti patru porumbei batrani, care nu mai reproduc, dar au valoare sentimentala, vor ramane in crescatoria sa din Aspelaere&rdq... - ROMANIAN RACING PIGEONS - RRP.RO

Partea a doua a excursiei din octombrie a insemnat o noua descoperire care sa ma uimeasca si sa ma bucure. Desi, avand in vedere uimirea pe care am avut-o in prima parte, in muntii Cernei, acum simteam ca nu voi putea fi luat asa usor prin surprindere. Ma asteptam sa gasesc in muntii Mehedinti ceva nou, nemaivazut – stiam ca voi fi surprins si asta nu m-ar mai fi surprins. Prima parte, excursia din muntii Cernei, o gasiti aici: http://www.carpati.org/jurnal/rasarituri_si_apusuri_in_muntii_cernei/2665/ Harta traseului facut in Mehedinti: Pentru a urca pe creasta Mehedintilor am ales traseul marcat cu Cruce Rosie, care merge prin Foeroaga Tamnei – despre care habar nu aveam ce poate sa insemne. Am lasat masina in parcarea amenajata cu bancute chiar la intrarea pe traseu, undeva pe Valea Cernei. Suntem in aceeasi formatie, Irina, Serban, Otto si cu mine. Bagajele au fost ingreunate de proviziile pe care le lasasem la masina, dar ziua se anunta (demult) interesanta. Urcusul prin padure este de la inceput destul de solicitant. Bolovanii imprastiati printre copaci imi amintesc de “padurea de piatra” din Buila. Marcajele sunt bune si dupa circa 50 de minute ajungem la un izvor amenajat dar in stare avansata de seceta. Debitul lui puternic este acum redus la un firicel micut de  apa de la care ne chinuim sa umplem sticlele – cedand insa prioritatea unei viespi insetate. De la izvor mai urcam 10 minute si iesim din padure, intr-o poiana unde suntem intampinati de caini nervosi – pe care eu ii enervez si mai tare urland la ei: “Ce ma, va puneti cu mine?? You want a piece of me?? Come on!!” Numai gura e de ei. Nu va recomand sa ii intaratati in felul asta, chiar si in cazul cainilor de multe ori e valabil ca “vorba dulce mult aduce”. Mie pur si simplu mi se pare comic sa-i intarat uneori. De aici se desparte si traseul triunghi albastru, care urca spre stanga spre Poiana Beletina. Pe acolo am coborat a 3-a zi. Iesirea in poiana inseamna ridicarea cortinei si in cazul asta nici aplauzele nu intarzie sa apara. Avem ce aplauda! Stancile spre care vom urca si noi se ridica deasupra noastra, iarba e galbena si o casuta darapanata incearca sa se ascunda dupa gard... Marcajele sunt mai greu de urmarit acum, dar ele exista pe vreun mar singuratic dar plin de fructe sau la marginea padurii de deasupra poienii. Urcand putin mai sus putem vedea mai bine poiana frumoasa prin care am trecut, in care se ascund cateva gospodarii. Dar vedem si crestele muntilor Cernei dincolo de vale, cu varful Vlașcu Mic (1733m) deasupra padurii. Reintram pentru scurta vreme in padure si potecuta devine periculoasa din cauza... toamnei. E greu sa mergi privind in jos cand deasupra ta e un spectacol de culori cum nu ai mai vazut de anul trecut... Iesim intr-o zona stancoasa si ne aflam deja deasupra copacilor si a vaii Cernei. Vizavi, valea Iutii urca pana sub Vlascu Mic. Nici n-ai zice ca pe valea de sub noi trece o sosea... printre stancile acelea. Ceea ce ne inconjoara devine din ce in ce mai frumos iar spre sud vedem valea Cernei cum se strecoara printre culmile muntilor. Dupa circa o ora si 45 de minute ajungem la intrarea in Foeroaga... aceasta zona stancoasa si abrupta prin care poteca se strecoara pentru a iesi in Crovul Mare. Urcusul e obositor si trebuie facut cu atentie, mai ales din cauza grohotisului care iti aluneca de sub picioare sau care ar putea sa cada de la cei din fata. Urmeaza o portiune mai lina si mai verde dupa care ne trezim inconjurati de... Piatra Craiului? Asemanarea cu rocile albe ale Craiului e mare, dar pinii alpinisti dau Mehedintii de gol... Zona are aici o trasatura interesanta: dupa ce urci abrupt printre stanci, cand ajungi la capatul urcusului nu vezi decat stanci de jur imprejur. Esti cumva ca intre ziduri. Dar exista o poarta! Si partea interesanta este ca pentru a merge mai departe, pentru a vedea mai mult, trebuie sa faci aceasta curba spre dreapta, sa intri prin aceasta poarta. Eu cel putin, am avut un soc tare placut cand am trecut de acest colt de stanca si am vazut ca in Crovul Mare, toamna a ajuns deja si pare sa se simta chiar bine cocotata asa pe stanci! Iesirea in platoul de pe creasta e tare interesanta si e diferita decat in alti munti. Asta datorita crovurilor, care sunt niste zone unde pamantul s-a surpat, s-a lasat in jos, creand un fel de... copăi aflate la inaltime. Zone drepte, largi cat niste stadioane – aflate undeva deasupra stancilor si prapastiilor, deasupra vaii Cernei. Nu te-ai astepta sa gasesti asa spatii intinse si line cand vezi stancile de jos de la sosea. Poienile acestea inierbate sunt inconjurate de ziduri de stanci, dar ele deja se afla undeva sus pe un munte de pietre. Ca un cuib de vulturi cu margini mari si abrupte, aflat sus pe un varf de stanca. Senzatia de a te afla acolo e foarte interesanta, dar suntem abia la inceput! Am fi putut sa ne oprim aici, era aproape ora 16. Dar dorinta de a descoperi mai mult era mare. In acest caz trebuia sa ne grabim, ca sa prindem apusul undeva sus, pe marginea crovurilor si nu jos in caldare. Am inceput asadar sa urcam spre marginea dinspre sud-vest a crovului, indreptandu-ne spre crovul Medved prin Poienile Porcului. Pe jos e plin de pietre, lapiezuri, tot muntele arata ca... un imens cuib de vipere! Iarba uscata, crengile de pe jos, tufisurile dintre stanci, soarele ce incalzeste pietrele... toate ma fac sa simt ca locul este ideal pentru vipere – asa ca ma uit destul de atent sa surprind vreuna neintrata inca in hibernare. Ajunsi pe marginea crovului putem vedea potecuta si poienile pe unde trebuie sa mergem. Serban ne arata in capat marginea crovului Medved, unde am putea sa montam corturile. Asa ca ne grabim intr-acolo. Traversarea Poienilor Porcului a fost si ea plina de senzatii interesante – date in mod clar de locul in care ne aflam. E ca si cand ai traversa un stadion inconjurat de tribune stancoase si colorate de toamna... dar asta nu e tot! Acest ansamblu stadion-tribune se afla undeva la inaltime si nu jos langa sosea! Chiar ne gandeam pe-aici daca n-ar merge organizat un fel de campionat de fotbal in aceasta poiana, in ideea de a face mai cunoscuta zona. Tribune exista, dar daca si atmosfera de cartier, cu galagie, injuraturi si gunoaie ar fi prezenta, atunci mai bine sa nu afle prea multa lume de aceasta zona. Pe cer apare si luna iar culorile incep sa fie din ce in ce mai aprinse! Puii de fagi par sa fie niste pomisori de craciun, plini de culoare si de viata, raspandind bucuria toamnei si spre noi. In spate de tot ramane Varful lui Stan, la care poate vom ajunge in ziua urmatoare. Interesant gand,  ca desi acum ne indepartam de el, a doua zi am putea ajunge la el. Un alt avantaj al acestei zone: poti face un traseu interesant, in circuit. Momentan insa urcam pe marginea crovului Medved, unde gasim rapid cel mai frumos loc de pus cortul! Tot aici am gasit si tufisul lui Moise, acela in flacari! Eh, mai crescuse intre timp si se transformase in copac, nu mai era doar un tufis. Dar tot in flacari era! Daca tot am ajuns deasupra poienilor prin care am venit, nu putem sa nu le admiram si pe ele – intelegandu-le parca mai bine dimensiunea si frumusetea, acum ca le putem vedea de sus. Dar a ramas un lucru pe care inca nu l-am facut si de fapt cred ca de cand am ajuns in creasta asta mi-am dorit cel mai mult: sa ma catar pe stancile dinspre vest, sa fiu deasupra prapastiilor ce duc spre valea Cernei. Sa admir peisajele spre muntii Cernei, sa vad valea Cernei si pinii negri de Banat... chiar de langa ei! Sau poate... din varful unuia! (e doar o iluzie, nu m-am suit in pin). Asa ca m-am strecurat grabit printre tufele de ferigi pentru a urca pe zidul cetatii... sau pe tribuna stadionului, pentru a privi in afara lui. Zidul acesta este spectaculos si el insusi – si daca ar fi fost complet ceata si nu s-ar fi vazut nimic la departari, tot ar fi fost frumoase stancile acestea. Dar atentie de ce te tii si unde pui piciorul! Sub noi se deschide spectaculoasa valea Cernei... Si, pentru ca e genul de loc care te lasa mut de uimire si plin de frumusete, sa lasam imaginile sa vorbeasca... Iata si pinii alpinisti, pini negri de Banat... Mi-au placut mult si firele acelea de paie in lumina calda... Dar si casutele sau capitele care se zareau vizavi, in muntii Cernei. Mai multe imagini sunt in albumul de pe picasa. Mi se facuse foame, asa ca mi-am gatit frumos portia de orez cu ton, fara sa-mi pese prea mult ca in timpul asta soarele apunea. Am facut cateva poze, dar sentimentul de plin de frumos era atat de prezent, incat simteam ca nu mai am nevoie si de altceva ca sa fie si mai frumos totul. Pentru unele imagini a trebuit sa recurg la Photoshop, ca sa obtin si cerul dar si prim-planul asa cum erau. Oricum, a fost poate prima oara cand am simtit ca un apus fantastic nu are puterea pe care o are de obicei – pentru ca toata ziua fusese plina de astfel de privelisti si senzatii – una in plus sau in minus ce mai conta? Cand s-a lasat noaptea am profitat de cerul instelat pentru cateva fotografii – mai ales ca de pe marginea unde ne aflam putea vedea Poienile Porcului pana spre Varful lui Stan. Fara telecomanda nu am putut face mare lucru din cauza limitarii de 30 de secunde pe care aparatul o are, dar din fericire ochii mei nu aveau aceasta limitare. Si astfel s-a incheiat prima zi in muntii Mehedinti, care era de fapt a 4-a zi din excursia aceasta. Eram atat de impresionat de marginile acelea de stanci si asa bucuros sa descopar culorile de toamna, incat nu mai stiam cum sa reactionez in pregatirea zilei urmatoare: daca sa ma astept la mai mult, daca sa-mi fie frica sa nu descopar mai putin? Ce atatea ganduri? Aici chiar nu era cazul de astfel de ganduri... am lasat sentimentele libere sa-si faca de cap prin sufletul meu, stiind ca muntele nu ar putea nici sa ma dezamageasca vreodata dar nici sa-mi faca rau (cel putin sufleteste). Ziua 2, 5 octombrie 2011. Dimineata ne-a trimis si ea pe margine de prapastie, pentru ca lumina pe Valea Cernei si pe muntii Cernei trebuia sa fie mai buna acum decat la apus – cand soarele ne batea in ochisori. Varful Arjana pe care fusesem in urma cu cateva zile... Crovul Medved se umple si el de lumina... In departare vedem si creste din muntii Godeanu. Iar Valea Cernei cu stancile ei prinde viata... Pe la ora 9 ajunge langa noi o turma de oi, parca venita special sa ne completeze peisajul cu un element nou si interesant. Toamna aceasta calda a tinut si oile mai multa vreme sus pe culmi – cel putin in acesti munti. Tabara noastra pare sa fi fost luata cu asalt de inamicii ierbivori. In poza de deasupra se observa cat de... normal arata locul nostru de cort – pe teren plat, pare intr-un loc "banal", langa niste stanci si copaci... dar dincolo de stancile din spate se deschide ditamai prapastia ce duce spre valea Cernei... Interesant ca doar caprele erau atrase de tufele de ferigi, nu si oile. Tin minte ca erau doi ieduti care urlau dupa mama lor si aceasta nu-i baga in seama, prea ocupata sa manance ferigi. Iar ei nu o vedeau din cauza frunzelor inalte. Ciobanul ne-a mai spus despre unde am putea gasi apa – acest aspect fiind destul de problematic in Mehedinti. Ne spune ca in crovul Medved, sub noi adica, ar fi o fantana – fara galeata daca tin bine minte – ar fi trebuit sa legam o sticla cu o sfoara ca sa luam apa, sau ceva de genul. Dar si in poiana Beletina, spre care voiam sa mergem ar trebui sa fie un izvor. Asa ca nu mai coboram si in crov. In departare se vede varful lui Stan, spre nord, cu o caciulita alba de pietre. Pornim la drum abia pe la 10.20 – dupa o portie de bronzat la soare in luna octombrie. Intre timp mai aparuse un nene si imaginea mi se pare tare interesanta, cu cei doi caini imitandu-si parca stapanii. De culorile din jur ce sa mai zic? Continuam spre est pe o potecuta firava, pentru a iesi in poteca principala de creasta, care vine de la varful Pietrele Albe. In spate peisajul devine tot mai cuprinzator, cu locul de cort, crovul Medved, stancile pe care ne-am urcat la apus dar si muntii Cernei in departare – cu varful Arjana foarte evident. Zona prin care ne strecuram e foarte draguta, cu pietre albe si arse de soare dar si crengi aurii care ne acopera uneori. Depasind aceasta zona accidentata iesim in poiana de pe traseul principal de creasta, unde gasim si cativa caluti insetati. Izvorul pe langa care se invarteau era secat din pacate. In spate se vede varful Pietrele Albe (1335m). Facem stanga si urcam putin printre niste fagi batrani care ne bucura cu umbra lor. Gasim si cateva marcaje dar chiar nu mai tin minte ce forma si culoare aveau. Oricum pe-aici prinde tare bine o harta, desi zona e atat de frumoasa incat si mersul la nimereala poate fi foarte placut. Ajunsi un pic mai sus avem acum privelisti spre sud, spre vf Pietrele Albe (oare de la ce ii vine numele?) Dar si spre est, spre Podisul Mehedinti – pe care nu-l putem insa admira chiar asa cum am fi vrut din cauza copacilor sau a culmilor din fata. Poteca se continua printr-o noua zona stancoasa, unde copacii par mai rosii ca oriunde!Am folosit si filtrul de polarizare de aceea cerul a iesit asa albastru. Dupa care iesim iar la lumina, chiar deasupra Poienilor Porcului. Ne abatem putin pana pe o margine stancoasa pentru a privi mai bine. Inspre nord vedem la distanta Varful lui Stan si aceea este si directia in care mergem si noi – prin poienile din partea dreapta, pe deasupra Crovului Mare. Iar spre sud-vest, locul unde am avut puse corturile – in acea poienita verde... Arata incredibil de atragator si muchiile acelea stancoase ce marginesc poienile si crovurile spre vest. Noi am mers pe sub ele in prima zi, dar ar fi interesant sa parcurgi toata acea creasta. Oricum, nu ne plangem nici cu peisajele de aici, care ne ofera o imagine de ansamblu asupra zonei. Desi soarele ne cam scotea ochii, facem si o poza de grup inainte sa incepem sa continuam spre poiana Beletina. Coboram putin printre stanci si iar imi amintesc ca zona arata ca un mare cuib de vipere – mai ales cu soarele ce dogoare si pe care sunt sigur ca viperele ar vrea sa-l simta mai bine. Nu am vazut insa niciuna. Peisajul pare insa Selenar. Ne apropiem de capatul de sus al unei vai in care vedem licar de apa. Din pacate nu exista un izvor amenajat si nu reusim sa luam apa, asa ca mergem mai departe. Mai avem putin de urcat, marcajele nu erau prea dese parca, dar ne-am orientat foarte bine si cu harta. Ajunsi intr-o zona frumoasa ne asezam nitel la umbra unor copaci mai mari pentru pauza de pranz. Sa tot dormi acolo pe iarba o ora - doua! A urmat o portiune mai umbrita apoi coborarea ne-a scos langa o mica stana, unde am intalnit si cativa turisti grabiti dar si o femeie ce croseta, pazind turma de oite. Nu o pazea prea bine, era cu spatele la ea. Cel mai interesant lucru pe care l-am vazut aici a fost... un cal. Un cal alb. Ce-i asa deosebit la un cal alb? Pai... faptul ca acesta avea ochii albastri! Arata un pic ciudat, n-am mai vazut niciodata cal cu ochii albastri. Urmeaza un nou urcus obositor, dar mai gasim jir pe sub crengile de fag asa ca mai rontaim putin ca sa prindem forta. Ajunsi in culme urmam drumuletul printre copaci si trecem in partea cealalta, de unde urmeaza coborarea  spre poiana Beletina. Aici ne interesa in primul rand sa gasim apa! Inspectam rapid stana si dincolo de ea gasim si izvorul amenajat, dar care e destul de infundat. Totusi prin poiana pare sa se scurga un fir auriu de apa, prea mic si murdar insa ca sa-l putem folosi. Varful lui Stan se vede pe fundal. Apa din jgheabul de lemn era cam statuta, dar eu am luat 2 litri si am pus o pilula de purificat apa in ea – ultima pe care o aveam din pacate. Serban insa da la o parte pietrele de la izvor si se apuca sa scoata mâlul de acolo, iar ceilalti il ajuta. Asta duce la cresterea debitului si curand... la limpezirea apei. Apa mea cu gust de clor n-a fost buna deloc, abia asteptam sa o fierb sa pot sa beau un ceai sau orice altceva cu gust mai bun. Am inceput sa traversam poiana, observand diferite lucruri interesante – cum ar fi o mica dolina sau o zona pietroasa aparuta de cine stie unde in mijlocul poienii. De fapt aceste poieni sunt formate prin surparea terenului, ceea ce ma pune nitel pe ganduri – daca se va surpa terenul chiar acum, cand suntem noi acolo? Daca vom cadea in vreo pestera subterana si vom gasi ceva super interesant? Vai de noi maica! Trecem pe langa varful lui Stan, pe care nu-l mai urcam si ne indreptam spre marginea Crovului Mare – unde ne gandeam sa punem corturile. E atat de plin de pietre pe-aici incat de la distanta ai zice ca e greu sa gasesti un loc de cort drept si fara pietre. Dar sunt destule si noi ne-am oprit in Poiana Mare undeva. In partea opusa avem Crovul Mare si spre departare sunt Poienile Porcului, pe care le-am traversat si noi in ziua precedenta. Am facut aproape cercul complet. Pe deasupra noastra a trecut si un stol de berze negre, despre care Otto ne spune ca sunt doar in trecere spre tari mai calde... A urmat unul din cele mai frumoase apusuri pe care le-am vazut vreodata – si nu pentru ca soarele ar fi facut vreun truc special – ci pentru ca locul de unde l-am vazut era incredibil. Am simtit desigur si aici ca “Cernei si Mehedinti sunt cei mai frumosi munti unde am fost pana acum!” Serban si Otto se instalasera cu trepiedele in alta parte, deasupra Crovului Mare, dar eu m-am bucurat ca eram aici singur – in felul asta am putut sa ma bucur in liniste de tot ce ma inconjura, cu oricine mi-as fi dorit sa fie in acele momente langa mine – fara sa para cuiva ciudat ca vorbesc cu fantome invizibile. Nici nu faceam asta. “io lo so che non sono solo, anche quando sono solo... e rido... e piango...” (eu stiu ca nu sunt singur chiar si atunci cand sunt singur... si rad... si plang...) Astfel de locuri si momente nu se uita. Poate si pentru ca au puterea sa te faca sa te simti plin de iubire si bunatate – pe care sa vrei sa le imparti cu toata lumea, dar mai ales cu cineva anume. Ar trebui sa simtim asta mai des. Desigur, se ascunde si o urma de tristete in aceasta idee, dar e una constructiva – pentru ca vine dintr-o dorinta uriasa a carei neimpliniri te poate intrista. Dar daca nu ar exista acea tristete pentru ca nici dorinta nu ar exista, mie cel putin nu mi-ar fi mai bine. Am spus mereu ca mai importanta decat frica de suferinta ar trebui sa fie dorinta de iubire.  Daca “fericirea e reala doar atunci cand e impartita”, atunci nu-i de mirare de ce mi se pare ca persoana aceea ar fi cel mai frumos lucru care exista – si nici nu ma mira de ce e atat de greu de gasit uneori. Pentru ca desi acolo te simti in stare sa iubesti enorm de mult pe oricine ar fi langa tine, nu oricine ar fi langa tine ar putea sa te ajute sa creezi ceea ce simti tu ca poti crea si iti doresti. Daca dragostea e precum apa, o poti revarsa spre lume, inundand valea Cernei si orice loc unde te-ai afla – dar asta nu e precum un fluviu atent directionat spre cineva care sa poata prelua apa si nu doar sa se bucure de ea, dar sa o faca sa creasca, sa scoata ce e mai bun din ea – pentru binele tau, al lui si al cat mai multor oameni. Tare interesant felul in care gandurile si sentimentele se trezesc si zboara prin tine cand esti intr-un astfel de loc. Dar la mine ele sunt mereu treze. Se simt totusi diferit aici – meritul muntelui, al locului, al naturii... nu al tau. A urmat cina, gatita in mod interesant cu primusul la adapost de vant... intre pietrele din jur. Parca erau asezate special sa creeze mici adaposturi pentru acest scop. Si apoi cand s-a facut noapte... a inceput un alt spectacol. Cerul era plin de stele, ba si de avioane care imi cam stricau pozele. Dar a meritat sa incerc cateva expuneri, mai ales ca am reusit sa obtin una exact asa cum voiam. Ca si cand as  fi fost pe Luna. Ideea era sa se vada doar pietre si stele, fara copaci sau altceva... terestru. Am folosit 15 secunde si iso 1600. Cu un iso mai mic si o expunere mai lunga ar fi iesit mai bine imaginea, dar eu as fi iesit neclar. Asa, pentru 15 secunde am reusit cat de cat sa stau neclintit. Imaginii i-am dat doua nume: “to the moon and back” – pentru senzatia de a te afla pe Luna, cu stancile din jur si cerul atat de clar si plin de stele (chiar daca toata lumina din fotografie venea de fapt de la Luna). Iar titlul pe care l-am folosit si la expozitia de la Cercul Militar a fost simplu... “In Bucuresti sunt doar 5 stele”. Stancile acelea erau totusi cam incomode pentru a admira spectacolul cerului, asa ca am pus izoprenul langa cort si m-am bagat in sacul de dormit acolo afara, cu ochii spre cer. Am adormit si cred ca am motait vreo 30 de minute asa, privind cand spre adancul cerului cand spre adancul viselor mele. Pana cand Otto m-a intrebat daca raman afara sau intru in cort – si am intrat in cort pentru ca deja simteam ca va fi o noapte geroasa. Si asa a fost. M-am trezit de mai multe ori din cauza frigului, eram totusi cu sacul de vara si asta s-a simtit – am dormit cam prost. Dar cum am mai spus... frigul trece, amintirile raman. Absolut nimic de regretat. Ziua 3, 6 octombrie 2011. De data asta m-am trezit mai greu – poate si pentru ca dormisem mai pe bucatele. Si cum dimineata e somnul mai placut, am iesit din cort abia pe la 7 si ceva. Nu m-am grabit sa pozez rasaritul, dar m-am dus pe aceleasi margini de prapastie unde fusesem si seara – inca nu ma saturasem de locurile acelea de deasupra vaii Cernei. Foarte interesant se vede umbra Mehedintilor pe versantul de vizavi – poti chiar sa distingi varfurile sau crovurile, daca le cunosti. M-am intors la corturi pe alta parte, urcand pana in varful impadurit al stancilor pe care ma aflam si coborand apoi in partea cealalta din piatra in piatra, destul de abrupt. Un alt cuib de vipere si pe-acolo, asa simteam locul acela. Desi puteam sa mergem prin poiana prin care venisem pana la intersectia cu traseul triunghi albastru, am propus sa mergem pe sus, pe margine. Peisajele erau mai frumoase pe-acolo chiar daca mersul era ingreunat de lipsa unei poteci. Din stanca in stanca am reusit sa coboram pe firul vaii unde am gasit traseul marcat TA. Stancile sunt acoperite de copaci de toate culorile, mai ales ca acum soarele cade intr-un mod interesant pe ei. Incredibil cate culori pe o margine de stanca! Am gasit si un fel de “acul Cleopatrei”, o stanca iesita atragator in afara – numai buna sa te sui pe ea sa-ti faci poza. Apoi potecuta a inceput sa coboare, la inceput lin. Combinatia de toamna cu pietre arata si aici incredibil, mai ales in lumina calda a soarelui. Un soare care pentru 6 zile ne-a incalzit si luminat peisajele nesperat de placut. Intrarea in padure se face dupa o coborare mai abrupta, tot pe stanci si grohotis. In padure marcajul trebuie urmarit cu atentie, a fost o zona unde era o poteca secundara care ducea in alta parte, spre dreapta – si traseul tine de fapt spre stanga. Am ajuns astfel la baza unor stanci pe care le vazusem si de sus, iar eu si Otto nu am ezitat si ne-am catarat printre crengi ca sa iesim putin deasupra padurii. In timpul asta Serban si Irina se odihnesc in padure iar eu surprind o raza frumoasa care ajunge chiar pe ei.Serban nu mi-a furat bocancii, avem amandoi la fel! Apoi continuam cu ochii dupa marcaje prin padurea inca verde pana cand iesim intr-o poiana cu iarba mare. Si aici orientarea a fost un pic dificila, dar ne-am descurcat, traversand poiana spre sud-vest pana am regasit potecuta de pamant. O noua coborare prin padure si curand ajungem la marginea poienii de unde incepusem urcusul, unde am regasit marcajul Cruce Rosie. De aici in 2 minute ajungem si la izvor, dupa circa 2h si 40 de minute de cand am plecat din Poiana Mare. Inca vreo 30-40 de minute si suntem la sosea pe valea Cernei, privind de data asta stancile de jos in sus... Am ajuns astfel in Baile Herculane – asta dupa ce ne-am oprit sa vedem si izvorul termal plin de oameni in varsta veniti la tratament. Am fi vrut sa facem o baie si noi dar era prea aglomerat asa ca nu am mai stat. In oras am mancat o pizza buna si am admirat cladirile vechi ale orasului, precum si zidurile ce margineau Cerna. Baietii s-au intors apoi spre munte, pentru alte 2 zile in natura, in timp ce eu m-am indreptat incetisor spre gara, urmand ca a doua zi dimineata sa ajung in Bucuresti. Am admirat hotelurile super inalte profilate pe crestele de stanca ale Mehedintilor, privind cu jind spre acele varfuri stiind ca pe-acolo pe undeva se afla si varful Domogled – care ramane insa pentru alta data. Chiar si asa, tot in Parcul National Domogled – Valea Cernei am fost si noi – desi nu stim exact care-i sunt limitele. In tren ce puteam face decat sa incerc sa ma uit pe fotografii cu ultima picatura de energie pe care bateria mea o mai avea. S-a intamplat atunci ceva foarte ciudat care m-a cam speriat – jumatate din imagini au disparut de pe card! Apoi bateria s-a terminat si n-am mai putut face nimic. Acasa am constatat intr-adevar ca imaginile din Mehedinti disparusera – soc si groaza! M-am gandit ca niciodata nu am facut atatea poze (1800) si poate cardul avea un sector defect, pe care acum inregistrasem pozele din Mehedinti. Din fericire exista programe pentru recuperarea pozelor de pe carduri blocate sau defecte, asa ca am reusit sa le salvez si sa scap astfel de gandurile depresive si sinucigase care ma apucasera vazand tragedia :)) Morala: decat un singur card de 8 giga, mai bune doua carduri de 4 giga. Desigur, eu tot cu cel de 8 am ramas pentru ca merge foarte bine. Si astfel excursia s-a terminat cu bine, ca daca ramaneam fara pozele din Mehedinti as fi simtit ca cineva mi-a rupt o bucata din mine si excursia nu as fi simtit-o niciodata completa. M-as fi bucurat de ea, dar as fi simtit ca ceva lipseste... acel ceva pe care il pot oferi si altora in urma excursiilor pe care le fac. Bine, jurnal puteam sa scriu si fara poze... probabil as fi fost mult mai descriptiv. Ce, Ciresarii aveau poze? ... Muntii Mehedinti sunt foarte diferiti de muntii Cernei – desi sunt vecini atat de apropiati. Mi-a placut parca mai mult in muntii Cernei, pentru ca acolo diversitatea peisajelor e mai mare dar si pentru ca din Cernei... poti admira mult mai bine si stancile Mehedintilor. Mehedintii arata mai dragut de la departare decat arata Cernei. De aproape insa, in Cernei mi-a placut mai mult – plus ca acolo am avut parte si de casute, oameni dar si fructe nenumarate. Mehedintii sunt parca mai... pustii. Stancile sunt mai multe, abrupturile la fel, crovurile foarte interesante dar... chiar te simti un pic ca pe Luna acolo, departe de oameni si de ceea ce cunosti – ceea ce poate fi desigur foarte interesant. In Cernei insa e parca mai prezent sentimentul de “acasa”, de familiar... e o apropiere pe care oamenii si casutele lor ti-o creaza, o legatura cu trecutul nostru, mai puternica acolo decat in alte parti. Depinde acum ce cauta fiecare. Si probabil nu toata lumea gaseste aceleasi lucruri in acelasi loc. Depinde si cum esti tu. Si astfel am descoperit o noua zona pe care nu o cunosteam, o noua parte din tara noastra care sa ma faca sa spun ca sunt mandru ca m-am nascut aici. Astfel de zone ma fac mereu sa simt ca toata lumea ar trebui sa stie, sa vada, sa se bucure de asta. Sa-si doreasca sa descopere, sa cunoasca, sa permita muntilor si naturii sa-si faca loc mai adanc in suflet, pentru a putea produce o schimbare. O schimbare care sa ne faca si mai fericiti, dar si mai buni. De preferat... nu doar pentru noi ci si pentru altii.   Ioan Stoenică,  17-19 martie 2012.  Albumul cu mai multe imagini e aici: https://picasaweb.google.com/107524476304789170667/CopaciInFlacariToamnaInMuntiiMehedinti#