Un suflet chinuit de doruri și dureri, o cană cu ceai fierbinte, din flori de tei, câțiva fulgi de nea, albi și jucăuși, se lovesc în fereastra camerei mele, vrând parcă să mă facă să zâmbesc însă, surâsul se lasă așteptat pe fața plânsă, umbrită de un gând fugar și de amintiri greu de dus! Mi se derulează în minte începutul poveștii noastre de iubire. O iubire ce a prins contur în mijlocul unei luni toride de vară, mângâiată de o boare ușoară de vânt și de mirosul florilor multicolore care ne priveau curioase , din toate părțile. Culorile minunate ale florilor îmi amintesc în fiecare vară de acea zi senină de August și îmi aduc o ușoară tresărire în sufletul rănit, un zâmbet discret și amar, o aglomerare de amintiri frumoase, de început, apoi, un val de regrete și dezamăgiri. Retrăiesc adeseori prima îmbrățișare, primul sărul, nebunia acelui început care mă face să lăcrimez discret la gândul că totul a fost doar o amăgire, o poveste care mi-a marcat tot restul vieții, o poveste care m-a transformat pentru totdeauna într-o ființă cu un suflet trist, sfărâmat, rănit, abandonat. Sufletul meu nu a mai reușit să își regăsească liniștea niciodată! Durerea tăcerii, lipsa explicațiilor, dispariția bruscă, revenirea de după, lacrimile și părerile de rău au marcat toată existența mea. Stau și acum și mă întreb: Cum pot să dispară ca spulbrate de o furtună iscată din senin, toate promisiunile și visele făurite sub clar de lună, toate îmbrățișările și sărutările pătimașe, tot tremurul acela bezmetic al trupurilor înfierbântate de o iubire care părea mai sinceră și mai nebună decât cea a lui Romeo și Julieta!? Cine a reușit să anuleze toate acele trăiri, sentimente, dorințe? Cine a putut să te facă să uiți de toate nopțile nedormite, de toate întâlnirile, de tot zbuciumul sufletului? Mă duce gândul și acum în parcul de la moară, pe sub castanii bătrâni, care ne ascundeau cu umbra lor, de ochii răi și iscoditori ai fetelor care te voiau pe tine și ai băieților care ar fi făcut orice să ne poată despărti. Îmi amintesc de sera în care, Vicu a întrerupt curentul electric în Căminul Cultural, sperând că așa va reuși să ne facă să ne pierdem unul pe celălalt iar locul tă să il poată lua el, fără să bănuiască că, tu obișnuiai să îmi strângi mâna în mâna ta și să mă protejezi de orice rău s-ar fi putut ivi, venit din partea acelora care ne urau doar pentru că ne iubeam atât de mult. Acele sentimente, acei fiori sunt încă vii în sufletul meu și acum și se izbesc cu putere de pereții sufletului care doare, doare și urlă! Cum ar fi oare ca acel urlet al sufletului să poată fi auzit? În brațele tale mă puteam adăposti de ploile și vănturile toamnelor permanente, instalate în sufletele invidioase pe iubirea noastră! La pieptul tă credeam că voi fi cea mai ferictă femeie din lume, cea mai iubită și cea mai respectată! Amăgiri! Dezamăgiri și durere. Atât de multă durere a rămas în urma acestei povești despre care, cred acum, că a fost doar în mine, în sufletul meu, în întreaga mea ființă. Ne-am revăzut după mulți ani! Păreai neschimbat! Te regăseam același tânăr, cu aceleași expresii, cu același comportament de parcă nu fuses-m departe, unul de altul ,nici măcar o zi. În brațele tale mă simțeam la fel de ocrotită, la fel de în siguranță încercând să mă las luată de val și să îți zâmbesc la fel ca în prima zi. Sub cerul plin de stele, frunzele foșneau sub pașii noștri la fel ca atunci când mână în mână alergam spre gara din Buzău de tema să nu pierd trenul. O adiere răcoroasă a vântului de iunie mă făcea să mă abandonez tot mai mult în îmbrâțișarea ta și să îti aud sufletul fredonând aceleași cuvinte de dragoste pe care mi le rosteai odinioară! Pentru o clipă m-am simțit din nou acea fetișcană șatenă, cu părul împletit în două codițe, care credea tot ceea ce mintea ta îndrăznea să gândească iar gura să verbalizeze. M-am trezit din visare și m-am auzit mărturisindu-ți: - - Ce dor mi-a fost de tine! Ce dor mi-a fost mereu, de acel început al iubirii noastre! Ce mult mi-ai lipsit! Câți ani la rând te-am căutat... Aș fi vrut doar să știu cum ești, dacă măcar tu ești fericit? M-am desprins brusc! Am făcut un pas înapoi și cu lacrimi în ochi am reușit să îți spun că, deși în toată ființa mea, ani la rând, nu a fost loc pentru nimeni altcineva, acum este prea târziu! Regretele, durerea, suferința tăcerii tale de atunci au făcut din mine un om plin de răni adânci și ne vindecate. Plecarea ta mi-a sfărâmat sufletul în mii de părticele pentru care, acum, nu există liant de reasamblare! M-ai lovit fără milă și poate, chiar și fără păreri de rău! Păcat! Eu te iubesc și acum la fel ca și atunci dar, puterea de a mai crede în vorbele tale a dispărut cu desăvârșire. Îl vreau pe cel de atunci? Unde ești suflete? Unde ai dispărut? Cine a avut puterea să te facă să mă abandonezi? Stiu! Acum, după mulți, foarte mulți ani,mi-ai mărturisit că la despărțirea noastră a lucrat din greu cea mai bună prietenă comună! Doare! Doare cumplit!... Dar viața ne obligă să mergem mai departe! EU, te voi iubi mereu! TU? Kessy Ellys Nycollas 02.06.2012